Cautare




, Contributor

ForbesLife |
|

Cărţile care ne fac oameni

Îi explica Mircea Cărtărescu lui Cătălin Ștefănescu, într-un interviu Garantat 100%, despre cele două feluri de lectură onestă: una feminină și cealaltă masculină. Cea dintâi este cuprinsă de emoție, de empatie, de sensibilitate, pe când cea de-a doua este mai încordată, mai rațională, fără nicio sesizare pentru grupurile extremiste apărătoare de gen. Gândindu-mă la cărțile despre care aș vrea să scriu, mi-am închipuit o a treia lectură, cea a „cărților care ne fac oameni”.
marius constantinescu tvr

Dintotdeauna am admirat asocierea cuvintelor semnate de Dan C. Mihăilescu – un autor pe care l-am gustat așa cum se cuvine în ultimul an –, și nu doar pentru semantica lor, ci și pentru ceea ce transmit: acele lecturi care ne îmbogățesc vizual, emoțional, cultural.

În martie, la evenimentul „Cărțile care ne fac oameni”, de la Humanitas, invitatul lui Dan C. Mihăilescu a fost Horia Roman-Patapievici. Au pasat între ei definiții ale „frumosului”, au rememorat amintiri, au descusut importanța educației senzoriale, amintind despre Grecia, artă, muzică, călătorii, practicând astfel o minunată „avocatură culturală”. Pe cea din urmă am luat-o cu mine acasă, grație unei cutii pe care scria – „Cărți recomandate de Dan C. Mihăilescu”.

Două am luat, însă prima a rămas multă vreme pe noptieră: „Rosé”, de Marius Constantinescu.

Motivul a fost că o citeam cu lingurița. Recomandările, călătoriile, visurile trăite, locurile (re)vizitate, tabieturile și confesiunile făceau din cartea lui Marius Constantinescu o plăcere egoistă: nimeni și nimic să nu‑mi deranjeze lectura. Cel care a plecat de la BAC pentru a lucra la Cerbul de Aur, care nu s-a atins de televiziune vreme bună din cauza propriei stângăcii… în direct, cel care a vorbit cu Luciano Pavarotti, Amos Oz sau Eric-Emmanuel Schmitt se portretizează astfel: Marius Constantinescu = work in progress. Și nu degeaba.

Notele acestuia nu sunt doar autobiografice, ci și de vârf (transpuse în parfumuri, vacanțe, tablouri, textile), de mijloc (asociate cu experiențe personale) și note de bază (intercalate cu amintiri, iubiri, destăinuiri).

Mi-am plimbat picioarele prin Piazza della Rotonda, am descoperit, tot în Roma, că la Tazza d’Oro se bea cea mai bună cafea, că pe Rue Bonaparte, în Paris, se mănâncă cele mai bune macarons. Am mirosit, trecând paginile, tot felul de excentricități: Eric Tabarly, Drakkar Noir, Tsar, ca să memorez în final „parfumul căsătoriei, al interviurilor cu miză, al emoțiilor, al nodului în gât, al stării de bine în propria piele”. Am poftit la ciocolată, dar am reținut cele 10 reguli de bună purtare pe care le pretinde pentru a ne răsfăța: „1. Ciocolata nu se mănâncă. Dați pe gât un pahar de grand cru? Vă astâmpărați setea cu un millesime? Nici ciocolata nu se mănâncă de foame. Pentru asta aveți batoanele de automat. Ciocolata se onorează.” Am vizitat muzee și m-am bucurat cu fiecare pagină întoarsă, confirmând în sinea mea cât de mult ne crește pe noi o carte.

Lista pe care am început-o lecturând Rosé-ul lui Marius Constantinescu, și pe care am botezat-o succint „Doar frumos”, cuprinde multe dintre amintirile și precizările din carte, care se așteaptă bifate. Și completate.

Marius Constantinescu

 

Tot în categoria cărților care se citesc pe îndelete (sau „în tihnă”, așa cum a sugerat și autorul) se instalează și „Ochiul căprui al dragostei noastre”. Jurnalele lui Mircea Cărtărescu se cunosc după numărul viselor descrise și al curajului îmbinat cu inocența unui scriitor care nu se sfiește să se arate când în extaz, când în agonie. Fiindcă fiecare jurnal al său se desfășoară pe parcursul a 7 ani, paginile sale trec de 500, cel mai recent – „Un om care scrie” avea chiar 1.000 de file când a fost predat la editură. Cu toate acestea, există un jurnal mai mic, compus din texte scrise de-a lungul timpului pentru publicații din Suedia, Germania, Austria și România.

În „Ochiul căprui al dragostei noastre”, Mircea Cărtărescu își socotește anii, calculează un apogeu al existenței, se arată așa cum era în copilărie, îndrăgostit de misterioasa insulă Ada-Kaleh, își amintește amuzat de prima pereche de blugi Levi Strauss (cea pentru care a economisit și care nu l-a mulțumit decât pe jumătate), iar eu am înțeles importanța socială a unui ness frecat cu zahăr, am aflat despre râsul zgomotos a lui Mihai Eminescu, despre faptul că „Nu arăta în nici un fel a poet”, despre toți oamenii pe care îi regretă și despre povestea fetiței cu patru inimi.

 

Și fiindcă vorbeam despre lecturi feminine, Ioana Pârvulescu, paradoxal, semnează o lectură masculină (dacă ar fi să urmez semnificația de mai sus).

„Cartea întrebărilor” poartă un expeditor, un destinatar, o întrebare și este construită sub forma unor scrisori adresate altor avocați culturali, precum: Vlad Zografi, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleșu, Marius Chivu, Dan C. Mihăilescu (care propune în cartea „Jurnal Pieziș” ca toți „întrebații” autoarei să se unească și să scoată o carte-răspuns, ceea ce ar fi cu adevărat de așteptat), Gabriel Liiceanu, Anca Manolescu și câți alții.

Mai avem azi un Maiorescu? Sunt cărțile în stare să ne consoleze? De ce nu ne plac aceleași cărți? Cere inteligența și bunătate? Acestea sunt doar o parte dintre întrebările Ioanei Pârvulescu despre literatură, viață și curiozități.

„A învăța să citești cu adevărat, într-o lume în care fiecare scrie, dar nimeni nu mai citește…și iată-ne înapoi la punctul de pornire: «Sunt în stare cărțile să ne consoleze?» Krüger răspunde așa: «Cred că marile cărți, cărțile bune ne pot liniști sufletul. Dar dacă pot să și consoleze? Nu știu.» Tu ce crezi?” (Ioana Pârvulescu, Cartea întrebărilor).

CITEȘTE ȘI Altruismul salvează societatea

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii