Mihai Mitrică, director executiv Asociația Editorilor din România
Pe 26 martie 2019, Parlamentul European a votat noua Directivă privind Dreptul de Autor, un compromis rezonabil între dorința legitimă de remunerare a creatorilor de conținut și cealaltă, la fel de legitimă, de a nu leza libertatea de exprimare.
Ca români, avem motive în plus să fim mulțumiți pentru că textul adoptat a fost șlefuit de echipa care coordonează afacerile culturale pe durata președinției României la Consiliul UE; se vede că mai avem niște specialiști pe unde e nevoie și nu suntem chiar cu toții negri sub unghie și/sau degrabă vărsători de sânge bruxellez, cum s-ar putea înțelege din discursurile televizate.
Textul Directivei, pe care ar trebui să-l vedem sub formă de lege națională până la sfârșitul lui 2021, nu lezează deloc pe consumatorul obișnuit, dar îi obligă să bage mâna în buzunare – chiar dacă nu prea adânc – pe giganții din domeniu (Google, Facebook, Apple și Amazon), care au profitat până acum de lipsa de reglementare din domeniu ca să-și umple cuferele așezate, culmea, doar în zonele cu cele mai mici taxe pe profit. Nu vă introduc în jurnalul de front, asemănător cu cronica asediilor de redute turcești de la 1877; cred că e suficient dacă spun că populismul nu s-a inventat pe Dâmbovița și nici nu a cunoscut perfecțiunea în Teleorman.
Pentru România, o societate în care proprietatea privată, inclusiv cea intelectuală, este încă un moft, Directiva asta ar trebui să fie un semnal de alarmă: prea ne-am obișnuit să aruncăm dintr-o parte în alta fișiere .PDF cu cărțile pe care librăriile le țin degeaba pe rafturi, să trimitem elevii să vadă pe internet filme cult despre Rimbaud și Verlaine (spre oripilarea doar a pudibonzilor, deși e clar că filmul urma să fie vizionat pe un site pirat), să compilăm la grămadă pentru teze de doctorat care umplu Academiile (inclusiv, dar nu numai, pe cele de Poliție și de Securitate Națională)… Sau, la fel de grav, să ne prefacem că nu vedem similitudinea dintre închirierea ilegală de cărți (culmea, doar titluri bestseller) pe care o practică o pseudo-bibliotecă pentru corporatiști și jocurile piramidale care-ți promiteau bani ce erau apoi luați din conturile altora care așteptau aceleași câștiguri.
Tot din zona drepturilor de autor încălcate cu nonșalanță: știți, bunăoară, că în România poți scăpa de răspunderea penală dacă dai anunț că vinzi un stick de 8 GB cu cărți piratate și, de fapt, vinzi apoi unul de 32 GB, cu și mai multe cărți piratate, dar la același preț? Doritorii sunt rugați să se adreseze cu încredere la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1, care a dat această luminată soluție într-un dosar început după o plângere din octombrie 2013!!!
E loc comun deja că suntem cea mai mică piață de carte din Uniunea Europeană, raportat la numărul de locuitori. Ce înseamnă asta, dincolo de cifrele seci? Că suntem foarte slab instruiți; altfel, exemple precum cele de mai sus ar fi fost doar excepții consemnate în bestiar și nu cvasinormale.
Da, e adevărat, au crescut vânzările în 2018, dar suntem foarte departe de un minim necesar și foarte sensibili la orice adiere de criză economică. Consumul de carte trebuie să ne vină nu dintr-un disponibil financiar excedentar la un moment dat, ci dintr-un sentiment intrinsec de dezvoltare pe care școala și apoi societatea să-l cultive constant. Și, pentru că nu văd nicio șansă ca asta să se întâmple în viitorul apropiat, mă tem că Apocalipsa chiar vine; doar că nu de unde strigau săptămânile trecute, în predicile lor, evangheliștii digitali.
(15 aprilie 2019)
