Cautare




, Staff

https://www.facebook.com/forbesromania https://twitter.com/ForbesRo

|
|

Anul transparenţei

2017 trebuie să fie anul în care transparenţa se va transforma din concept abstract în mod de lucru pentru companiile cu peste 500 de angajaţi.
seif_439401322 [Converted]

Este bine sau nu să fiitransparent? Te ajută pe tine, companie, ca toţi clienţii sau finanţatorii să ştie detalii interne despre angajaţii tăi, despre indicatorii de mediu sau despre politicile tale privind furnizorii? Îi ajută pe stakeholderi să comunice direct şi să pună pe masă eventualele probleme, idei sau recomandări? Aceasta a fost discuţia care a animat, în 2016, transpunerea Directivei europene 95/2014 în legislaţia naţională. Directiva europeană a setat un cadru la care s-au raliat, pe rând, ţările membre, şi este documentul care solicită companiilor cu peste 500 de angajaţi din ţările UE să realizeze anual un raport de sustenabilitate, adiacent celui financiar. Raportul de sustenabilitate (sau raportul de CSR, cum s-a numit până nu demult) este o analiză complexă care cuprinde o cercetare făcută la nivelul companiei (numită analiză de materialitate) şi detalierea aspectelor care au reieşit din această analiză. Directiva a fost implementată în România prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 1938/2016 şi prin Ordinul BNR nr. 7/2016, care solicită depunerea unei declaraţii nonfinanciare simultan cu raportul contabil. În cazul în care declaraţia nu este gata până la întocmirea raportului contabil, un raport complet nonfinanciar poate fi publicat pe site-ul companiei în termen de şase luni.

Deşi a fost legiferată la sfârşitul anului 2016, raportarea de sustenabilitate nu este tocmai nouă pentru companiile din România. 22 de companii au raportat voluntar în ultimii ani şi au fost realizate peste 70 de rapoarte, în special ale companiilor multinaţionale, care au avut raportul ca obiectiv setat intern, de la grup, şi care au perceput în avans avantajele care reies din publicarea unui raport de sustenabilitate.

„Experienţa acumulată pe parcursul colaborării noastre cu clienţii de la nivel regional (Europa Centrală şi de Est) sau naţional în zona raportării non-financiare, ne-a arătat că, dintre toate motivele pentru care o companie ar trebui să raporteze, obligativitatea ar trebui să fie ultima pe listă“, spune Răzvan Nicolescu, Executive Lead Adviser Deloitte Central Europe şi fost ministru al energiei în 2014.

Dacă obligativitatea este ultima pe listă, atunci din ce este compusă lista?

„Managementul şi oamenii care lucrează într-o companie văd şi simt că tendinţele în perceperea activităţii lor şi a impactului pe care aceasta îl creează sunt modelate de aşteptările clienţilor, partenerilor de afaceri, acţionarilor. Această percepţie a devenit un atu la fel de important ca şi cele care concură la realizarea obiectului de activitate. Astfel, raportarea vine ca un pas natural în evoluţia organizaţiei şi oferă mai multe motive pentru care este utilă şi poate deveni esenţială pentru o afacere: privirea de ansamblu completă asupra activităţilor, îmbunătăţirea procesului decizional, satisfacţia propriilor angajaţi şi creşterea încrederii din partea clienţilor şi a părţilor interesate (acţionari, bănci, autorităţi locale sau centrale, etc.)“, explică Răzvan Nicolescu.

„Dincolo de percepţie însă, există şi o altă serie de avantaje, concretizate prin accesul la finanţări cu dobânzi preferenţiale din partea organismelor financiare internaţionale (Banca Mondială – IFC, BERD, fonduri de investiţii private sau suverane) sau la anumite proiecte derulate cu fonduri europene/naţionale, acolo unde raportarea privind sustenabilitatea ar putea deveni, în curând, obligatorie”, completează Răzvan Nicolescu.

Legătura dintre raportarea de sustenabilitate şi transformarea unei afaceri într-una responsabilă şi sustenabilă pe termen lung sunt lucruri care merg mână în mână, dar consultanţii chestionaţi pentru acest articol cad de acord că nu se poate întâmpla peste noapte, deși exercițiul modului sustenabil de a face business transparent și corect nu este nicidecum o noutate. „Este o practică veche. Atât de veche încât e de mirare că abia acum ajunge să fie încorporată și în practicile de afaceri.  Sunt comunități arhaice care își invită periodic membrii să spună în fața tuturor ce au făcut bine și ce au făcut rău în ultima vreme, iar biserica (creștină) impune de mii de ani sfânta taină a spovedaniei drept condiție sine qua non pentru împărtășanie, respectiv mântuire post mortem. Cu alte cuvinte, daca vrei să fii un bun creștin, trebuie să-ți mărturisești păcatele, măcar din când în când. Ceva similar propune Directiva 2014/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 22 octombrie 2014: orice companie care se vrea un membru onorabil al comunității de afaceri (și nu numai), va avea obligația de a raporta anual impactul pe care activitățile sale îl au asupra societății și mediului, începând cu anul 2017“, spune Teodor Mitrana, coordonator al Global Compact Network Romania.

Declaraţia non-financiară va conţine informaţii privind cel puţin aspectele de mediu, sociale şi de personal, respectarea drepturilor omului şi combaterea corupţiei şi a dării de mită, dacă acestea sunt necesare pentru a înţelege dezvoltarea, performanţa şi poziţia întreprinderii şi a impactului activităţii sale. Această declaraţie va mai cuprinde o descriere a modelului de afaceri, politica de diversitate (vârsta, genul sau educaţia şi experienţa profesională, obiectivele, aplicarea) şi o descriere a politicilor adoptate în legătură cu aceste aspecte, inclusiv a procedurilor de diligenţă necesare aplicate şi rezultatele politicilor respective. Descrierea acestei politici se va face doar în ceea ce priveşte echipa de management şi de supraveghere a firmei. Dacă firma sau grupul nu aplică politici în ceea ce priveşte unul sau mai multe dintre aceste aspecte, declaraţia nefinanciară trebuie să ofere o explicaţie clară şi motivată pentru această opţiune.

În plus, în declaraţie se va face referire la indicatorii cheie de performanţă nefinanciară relevanţi pentru activitatea specifică a firmei şi la principalele riscuri legate de aceste aspecte care decurg din operaţiuni. Aceşti indicatori vor include, atunci când este relevant şi proporţional, relaţiile de afaceri, produsele sau serviciile care ar putea avea un impact negativ asupra domeniilor respective şi modul cum compania gestionează acele riscuri. De asemenea, declaraţia nefinanciară conţine, după caz, trimiteri şi explicaţii suplimentare privind sumele raportate în situaţiile financiare anuale.

Standardele care se folosesc pentru raportare nonfinanciară, dintre care cele mai cunoscute şi des utilizate sunt GRI și Global Compact, cer însă şi stabilirea de obiective legate de sustenabilitate, care să îmbunătăţească indicatorii de profil de la un raport la altul. Fie că este vorba de cantitatea emisiilor, de numărul de femei din board, de definirea şi conexiunea realizată cu principalele comunităţi impactate, raportarea generează aşadar valoare adăugată pe termen lung.

Statisticile GRI (Global Reporting Initiative) spun că 92% din cele mai importante corporaţii ale lumii publică rapoarte nonfinanciare, ceea ce face raportarea nonfinanciară o mişcare globală legată de publicarea fără teamă a detaliilor de afaceri. „Rapoartele de sustenabilitate nu vor fi confesiuni intime și anonime, ci vor fi documente publice, asumate, pe care le va putea citi oricine. Este clar, însă, că este nevoie, în paralel cu dezvoltarea competențelor de raportare în cadrul companiilor, de educarea publicului în sensul aprecierii și solicitării de comportamente responsabile și sustenabile“, completează Teodor Mitrana.

Sustenabilitatea şi principalul său instrument de lucru, raportarea, par aşadar teme care trebuie să se întâmple astăzi pentru a avea impact mâine. Ca orice investiţie, de altfel, după cum explică Răzvan Nicolescu: „Referindu-mă strict la companiile care activează în domeniul energiei şi resurselor naturale din România, consider că raportarea – mai ales în cazul entităţilor deţinute majoritar de stat – este esenţială pentru evoluţia lor. Într-un domeniu care a avut şi încă mai are parte de o percepţie majoritar negativă din partea publicului larg (în esenţă, a consumatorilor obişnuiţi), raportarea reprezintă mai mult decât o necesitate, ea trebuie să devină o urgenţă. Multe astfel de companii nu par a avea grija zilei de mâine, căci şi aceasta e o scuză destul de des invocată – nu ştim dacă supravieţuim şi anul acesta, cum să ne preocupe sustenabilitatea? În anul de graţie 2017, chiar şi după mai multe listări de succes ale unor societăţi-cheie deţinute de stat din energie electrică şi gaze naturale, doar câteva companii private şi-au făcut un obicei din a raporta voluntar, an de an, performanţele din domeniul sustenabilităţii“.

Aşadar, perspectiva este fix pe dos. Raportarea poate deveni un instrument de supravieţuire sau, de ce nu, un instrument de lucru în discuţia cu stakeholderii. Dacă eu, companie, sunt corectă şi transparentă, pot să cer asta şi de la partenerii mei, nu-i aşa?

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii