Cautare




, Editor Coordonator

Explorator. De vocație, om. De profesie, povestitor. www.georgianaciofoaia.ro

Artă & Cultură |
|

Alma Redlinger și Arborele vieții

„Ce frumos e la dumneavoastră!” a fost prima și cea mai entuziastă propoziție pe care am rostit-o când am ajuns acasă la pictorița Alma Redlinger. Un atelier – muzeu, în care pânzele, emoțiile și oamenii se amestecă pentru a crea „simțiri”. O expoziție de grafică și pictură care stă mărturie  unei vieți de peste 90 de ani.
Pe Bistrita 1954

Aici am reușit să iau primul meu interviu „în echipă”: artistul – Alma Redlinger, soțul Ladislau – sursa de inspirație, Daria – fiica și Vasile Petrovici – autorul cărții „De vorbă cu Alma Redlinger”.

Caleidoscop. Acesta este cuvântul prin care aș descrie întregul expoziției „Arborele Vieții”, organizată la Galeria Senso. Stilul Almei Redlinger este unul care-ți vorbește, fără să se împiedice de litere și de cuvinte. Am înțeles de la prima întrebare că artistei nu îi place să dea interviuri și că preferă să lase lucrările să vorbească în locul ei. Mă uit în jur și îi dau dreptate.

În orele care urmează aflu o poveste de viață uimitoare și simt cum încet, încet mă transfer într-un univers imprevizibil și inconfundabil. A fost înscrisă la școala celebrului pictor M.H. Maxy de către mătușa ei și încă de la început a participat la primele expoziții. „Mama a ajuns să fie înscrisă la școala lui Maxy pentru că școlile de stat au eliminat evreii – și el a făcut o școală pentru evrei” îmi mărturisește Daria, fiica artistei.

Prima lucrare a fost un portret pe care încă îl mai păstrează. Portretul este, de altfel, un laitmotiv întâlnit în toate lucrările artistei, indiferent că vorbim despre un tablou cu flori (Nina Cassian a deschis una dintre expozițiile Almei și a vorbit despre șirurile de portrete ale florilor) sau un tablou cu un „portret” al Bucureștiului.

„Pica” pentru familie și pentru prieteni este un om cu o esență covârșitoare. Întreb de unde se hrănește cu inspirație această mare doamnă a picturii românești și aflu că vine de pretutindeni. În atelier, discernământul consumat fără rețetă îmi călăuzește privirea către unul din șevalete, unde stă așezat un vas plin cu magnolii albe, în stadiu de boboci gata să explodeze.

„Arborele vieții”, expoziția prezentată la Galeria Senso, a fost denumită după una dintre lucrările care definesc parcursul artistic al Almei Redlinger. O expoziție preponderent de grafică, cu peste 100 de lucrări așezate în antiteză: noul și vechiul stau față în față pentru a se privi și a se înțelege. Grafica nouă – cu tehnică mixtă – acuarelă, colaj, desen și vechile lucrări, din documentările tinereții. Ochiul de arhitect al Dariei și notițele soțului definesc prin excelență compoziția expoziției din Galerie.

Sunt înconjurată de tablouri. Mai încolo, șevaletele stau și se uită la noi ca niște spectatori, iar de data asta noi suntem cei priviți. Lucrările de grafică sunt povești, în mare parte create în perioada de documentări, pe vremea când se mergea în sate, în „fabrici și uzine”. Așa se explică cum toate picturile sunt notate cu data la care au fost concepute.

Maxy, unul dintre cei mai mari artiști și profesori, i-a fost artistei un mentor absolut, care a pus desenul la baza picturii, o disciplină pe care și astăzi Alma Redlinger o poartă în fiecare lucrare. Până și în cadrul expoziției de la Galeria Senso, Daria a ținut neapărat să fie și unul dintre tablourile de care Maxy nu se mai putea dezlipi: Târgul de capre – lucrarea de grafică creată în documentarea de la Pătârlagele.

Am întrebat care este materialul sau instrumentul preferat. Am primit un răspuns sincer din partea domnului Redlinger: „Are o mare libertate – unul dintre instrumentele ei preferate este libertatea”. „Piculița” preferă libertatea și asta se vede în tablouri: în cel din fața mea, cu florile primite la vernisajul de la Senso, în cel cu Piero de la Francesca și în tabloul cu Bucureștiul văzut de la geamul atelierului. Am răsfoit și „90 de ani de viață. 70 de ani de pictură.” semnată de Adrian Buga. Am înțeles și mai bine că echilibrul formelor se dedică din cel al inimii. Radiografia bobocilor de magnolie din stânga șevaletului mă face să tremur. Lumina din apartament cade ca o pânză de filtru peste culoare și mă simt norocoasă că sunt aici. Spre sfârșitul interviului, îl cunosc și pe Vasile Petrovici, autorul cărții biografice care documentează o mare parte din viața artistei. Și aici tot „echipa” a fost temelia cărții: nu sunt prezente doar lucrările Almei Redlinger ci și scrisorile „lui tata” , cel care își notează tot din 1945 până în prezent.

Mi-e greu să aleg despre ce să vorbesc: despre lucrări, despre pasiunea de a călători a artistei, despre Bucureștiul de suflet, despre ritualul cititului împreună cu soțul sau despre legământul  sacru care perfuzează dorul de acasă. Sentimentul de „acăsire”. Alma Redlinger nu vorbește. Își lasă creațiile s-o facă atât de bine în locul ei. Un om cu un simț extraordinar al răspunderii, un om puternic cu o iubire fondată pentru fragilitate. Modelul de om care se bucură de ce are. Și are de ce se bucura.

Au înflorit și magnoliile de lângă masă. E timpul să plec.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii