Psiholog de profesie, Agnès s-a dedicat scriiturii, publicându-și primul volum pe cont propriu în rețeaua Kindle Amazon, în 2012. Am citit toate cele 3 cărți traduse la noi, iar în timp ce „Oamenii fericiți citesc și beau cafea“ mi-a trezit curiozitatea, continuarea aceleași povești, volumul „Viața e ușoară, nu-ți face griji“ m-a pus pe gânduri. O carte de-un weekend, Viața e ușoară, nu-ți face griji (în original „La vie est facile, ne t’inquiète pas“), m-a însoțit cu o poveste frumoasă, plăcându-mi mai mult decât prima pentru că am descoperit-o mai ancorată, mai „studiată“, ceva mai bine scrisă și cu mult mai bine editată.
Romanul scris de Agnès este asemeni unei enigme: elementele unui puzzle stau aruncate pe covor, alături de fotografia care ar trebui să rezulte, iar intuiția îți spune că fie îți lipsesc piese, fie ai prea multe. Cert este că rezultatul final nu se va suprapune peste așteptări. Ce mi-a plăcut mie cel mai mult este imaginea pe care a reușit să mi-o așeze și pofta de Irlanda pe care mi-a stârnit-o. Cel de-al treilea roman – „Îmi pare rău, sunt așteptată“ îmi confirmă teoria potrivit căreia Agnès Martin-Lugand își alege teme actuale, pe cât de imposibile, pe atât de trăite de mulți dintre noi. Față în față, împărțind cafeaua și răbdarea lui Nadine, descopăr o femeie pe cât de frumoasă, pe atât de misterioasă. Chiar Agnès recunoaște că omul și scriitorul se aseamănă: „Cred că scriu cu ceea ce sunt eu și nu am creat un personaj care scrie. Scriu cum sunt, cu emoțiile mele, cu temperamentul meu pozitiv, cu atașamentul meu, dar lucruri foarte personale, micile lucruri din banalul cotidian. Nu aș putea să scriu o poveste care nu ar rezona cu mine, cu ceea ce sunt eu atunci când nu scriu.“
Care e rutina de scris a lui Agnès?
Există întreaga fază de construire a poveștii și a personajelor, în care nu-mi impun nici un fel de disciplină, ci pur și simplu îmi vin idei. La sfârșitul acestei perioade însă, trebuie să simt că sunt pe aceeași lungime de undă cu persoanjele, mai ales cu protagoniștii. Iar atunci când scriu propriu-zis, mă trezesc în fiecare zi la 5 dimineața, pentru că mi-am dat seama că motorul se încălzește la mine mai ușor dacă mă trezesc devreme și intru în bula poveștii. Iar după aceea, pentru a-mi acorda ritmul acesta special al scrisului, importantă este muzica. Foarte importantă. Nu scriu fără muzică.
Ce fel de muzică?
În general ascult orice, mai puțin muzică clasică. Dar fiecare scenă are bucata ei muzicală după cum fiecare roman are coloana lui sonoră originală. Pentru cel mai recent roman, cei care revin sunt Placebo, Florence and the Machine, Muse, Bon Ivor, Aaron.
La prima ei vizită în România, lui Agnès îi place totul, îmi mărturisește că a avut șansa să întâlnească oameni minunați, dar și că Librăria Cărturești Verona îi pare cel mai frumos și mai încântător loc în care a pășit vreodată. „Am trăit o magie extraordinară cu cititorii mei ieri seară aici, așa că tot ce s-a întâmplat în jurul locului acesta sunt imagini pe care le voi lua cu mine acasă și care îmi vor tot reveni in minte“.
Agnès, cum îți alegi temele? Cum știi că ai găsit subiectul pentru următoarea carte? Ce elemente îți definesc stilul?
Am descoperit scrisul la sfârșitul studiilor mele de psihologie. Chiar dacă îmi plăcea să scriu ca viitor psiholog, știam că nu vreau decât să spun povești. Timpul a trecut, am fost psiholog, am devenit mamă, dar mi-a rămas pasiunea. Cred că mă definește faptul că vreau ca personajele mele să evolueze, important este că abordez oameni normali, femei obișnuite în care oricine se poate recunoaște. Cred că pot povesti multe despre viața de zi cu zi și cred că ceea ce trăim nu este deloc banal. Uneori se întâmplă lucruri dureroase, complicate, iar pentru a evolua este nevoie de o căutare a sinelui.
Nu am început să scriu pentru a fi publicată, ci am scris pentru bucuria pe care mi-o făcea scrisul și pentru a ajunge la capătul acestui demers personal, iar șansa mi-a zâmbit și iată că am o mulțime de cititori, pentru care sunt recunoscătoare – o turnură nebunească la care nu aș fi sperat vreodată.
Cât din tine împrumuți personajelor tale? De exemplu, ce elemente ale personalității tale i-ai împrumutat lui Diane?
Nu există mai mult din mine în Diane decât în alte personaje. Dar recunosc că cele două lucruri ale lui Diane – cafeaua și țigările – sunt ale mele. Din mine pun câte ceva în fiecare personaj, dar eu nu sunt nici unul dintre personajele mele. Dacă ne-am întâlni, probabil că ne-am înțelege foarte bine, dar personajele mele sunt femei cu care am petrecut un anumit timp, nu se confundă cu personalitatea mea.
Agnès, care ar fi titlul unei cărți autobiografice?
„Am acceptat să fiu surprinsă de viață“. E un titlu lung, dar… asta cred acum.
Cel mai bun sfat pe care le-ai primit?
Să fiu eu însămi.
Apropo de „oamenii fericiți citesc și beau cafea”, care sunt bucuriile tale?
Lucruri destul de banale, să știi. Îmi place să pot bea o cafea la soare, să-mi zâmbească dimineața copii mei, să pot petrece cât mai mult timp cu soțul meu, prima mea țigară la cafea. Sunt lucruri care mă agață de realitate și mă concentrează pe mine asupra mea.
Secrete despre cea mai recentă carte, „Îmi pare rău, sunt așteptată”?
Sincer, nu am nici un secret de dezvăluit despre carte, dar Yael, personajul principal, pur și simplu m-a dat peste cap, m-a înnebunit total. A fost un roman care m-a epuizat, m-a asediat, mi-a adus foarte multă fericire, dar pe care l-am terminat foarte greu, până când editoarea mea mă suna încontinuu să-mi spună că trebuie să mă opresc. Eram dependentă de acest personaj.
Agnès, merci beaucoup!
