Am înțeles că nu era vorba de o mulțumire determinată doar de bani (deloc puțini, având în vedere multiplii generoși care s-au vehiculat în ultimii ani pe fondul creșterii economice record din România, care a redevenit o destinație importantă pentru multinaționale). Era mai ales mulțumirea dată de acceptarea finalului unei etape importante din viața lor, aceea în care au crezut că pot cuceri lumea.
Poate cel mai bun exemplu este al unui antreprenor din categoria celor tineri, sub 50 de ani, lider în domeniul său de activitate, care a ieșit cu succes cu afacerea sa peste granițe, chiar dacă nu în inima Europei, ci în țări aflate mai la periferie. „M-am gândit mult dacă să vând. Toată lumea vrea creștere. Iar aici nu mai aveam unde. Aveam oportunitatea de a mă duce peste ei, la ei acasă, dar în același timp trebuia să mă pregătesc de o luptă mult mai dură, pentru că și ei vor creștere și vor veni tot mai puternic aici, peste mine. Sunt convins că aș fi reușit să fac față luptei și aș fi crescut valoarea companiei în următorii cinci ani, chiar dacă într-un ritm mult mai redus decât până acum. Dar cu ce eforturi aș fi obținut creșterea asta?” E drept că „predarea” nu este chiar așa de amară la adăpostul câtorva zeci de milioane de euro cash, ceea ce a ajutat la acceptarea noului rol al antreprenorilor foști-lideri de piață. Mai important, însă, este ca acești oameni curajoși să nu devină doar niște rentieri de lux. Și chiar dacă nu mai au energia și disponibilitatea de a face orice pentru a cuceri lumea, este la fel de important să dea mai departe din experiența lor către cei care au acum această energie și disponibilitate. Adică să ofere exact ceea ce ei n-au avut noroc să primească atunci când aveau nevoie. Și poate că astfel îi vor ajuta pe alții să le împlinească visul de a cuceri lumea.
