Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Adevărul despre Hollywood

A trăit în Mumbai, Hong Kong, Londra și LA, dar iubește cu pasiune România. A studiat economie, este singurul regizor care a reușit să „vândă“ un trailer de film, iar mentorul său a fost regizorul „Star Wars“. Am stat de vorbă cu regizorul, producătorul și scenaristul Mohit Ramchandani despre adevărurile nespuse din industria americană de film.
image_00003

Despre Mohit – „Mo“ pentru prieteni – am auzit prima dată de la actrița Adina Galupa, iar ceea ce mi-a atras din prima atenția a fost povestea lui de viață incredibilă. Este indian, a terminat London School of Economics, dar a ajuns să-și conducă în Los Angeles propria companie de producție de film, un univers de care s-a îndrăgostit la vârsta de 12 ani.

Îmi povestește, amuzat, că în copilărie tatăl lui i-a stabilit trei reguli fundamentale: să ia numai 10 la școală, să nu se bage în bucluc și să se însoare cu o indiancă. „Iar eu“, râde el, „eram un elev de nota 4, eram snopit în bătaie zilnic la școală fiindcă eram copilul gras din clasă și când mă întorceam acasă încasam bătaie și de la tata, pentru că mă băgasem în bucluc“.

image_00002La 12 ani, a văzut „Rocky“, iar scena în care, în runda a 14-a, toată lumea îi spune să se dea bătut iar el se ridică și îi face semn campionului mondial la categoria grea, spunându-i „Come on…“, i-a schimbat viața pentru totdeauna.

„Mi-am dat seama că să iei numai 10, să te căsătorești cu o indiancă și toate nonsensurile pe care mi le spuneau părinții mei nu aveau cum să fie mai importante decât ceea ce tocmai învățasem de la Rocky Balboa: niciodată să nu renunți la tine însuți“.

Mo l-a avut ca partener de afaceri pe fiul lui Pierce Brosnan, iar Irvin Kershner, legendarul regizor al „Star Wars: Empire Strikes Back“ și profesorul de film al lui George Lucas, i-a devenit mentor. Își amintește cum, la o petrecere din Hong Kong, a văzut un om mai în vârstă, pe care l-a abordat cu următoarea replică: „Domnule, dumneavoastră ați regizat cea mai tare replică din istoria filmului: «Luke, sunt tatăl tău»“.

Kershner, atunci în vârstă de 80 de ani, l-a privit și i-a spus „Copile, tu ești indian? Știu că indienii sunt băieți deștepți, ia hai să ieșim un pic și să povestim“. Râde când își amintește că relația lor de mentorat a început cu această replică, plus o discuție despre Braveheart, un film pe care Mo îl adora, iar Kershner îl considera un eșec. Bătrânul regizor a murit în 2010, dar a fost, după cum Mo recunoaște, „singurul prieten din viața mea care mi-a spus tot adevărul fără să aibă intenții sau interese ascunse“.

Trailerul primului film al lui Mo, „The Lost Tribe“, a fost vândut către After Dark/Lionsgate pentru un avans de 3 de milioane de dolari, plus 10 milioane de dolari în capital ulterior de marketing. A fost prima dată în istoria Hollywood-ului când un simplu trailer de 2 minute, realizat de către un regizor necunoscut, a primit o asemenea sumă ca avans.

De curând, Mohit a terminat producția la „Don Peyote“, cu Anne Hathaway în rolul principal, iar „Outlaws and Angels“, cu Luke Wilson, a fost selectat pentru Sundance Film Festival. Am stat de vorbă cu Mo despre cariera lui, despre dragostea declarată pentru România, dar și despre lucrurile nespuse și incomode din industria filmului american.

ForbesLife: Ai fost deja de șapte ori în România. De unde această pasiune extraordinară?

Mo: Am vizitat România prima dată în 2013, căutând locații pentru filmul „Inner Circle“, cu Hayden Christensen. Prietenul meu, Dean Zanuck, produsese în România „The Zero Theorem“, cu Cristoph Waltz și Matt Damon, așa că mi-a spus despre oportunitățile de aici și mi-a deschis câteva uși. Studiourile MediaPro m-au găzduit și mi-au făcut cunoștință cu actorul și producătorul Cătălin Cățoiu.

Când ne-am cunoscut, am știut că suntem „frați dintr-o altă viață“ (râde), iar el mi-a făcut turul orașului. Am legat aici niște prietenii pentru toată viața și, chiar dacă am călătorit în toată lumea și am trăit în patru orașe mari – Mumbai, Hong Kong, Londra și Los Angeles – îți pot spune deschis că Bucureștiul este unul dintre locurile mele preferate din lume.

FL: Care sunt cele trei lucruri care-ți plac cel mai mult la România și care te fac să te întorci de fiecare dată?

image_00001Mo: În primul rând, oamenii. Am un grup de prieteni în București cu care țin legătura și îi consider mai autentici decât multe persoane din alte colțuri ale lumii. Oamenii din orașele mari sunt adesea motivați de bani, sex și putere.

Poate Bucureștiul nu e diferit, fiind un oraș mare, dar oamenii pe care i-am cunoscut mi s-au părut confortabili cu propria persoană și mai detașați de presiunile de a se conforma social.

Nu le pasă cine ești: dacă te plac, te plac, iar dacă nu te plac, îți spun direct. Apoi, viața de noapte. M-am distrat în București mai bine decât oriunde altundeva.

Îmi place că oamenii se întâlnesc și petrec, fiind mai puțin motivați de ideea de a fi văzuți în locul potrivit, cu persoana potrivită, purtând ținuta perfectă. În Los Angeles nu ies seara aproape niciodată, fiindcă viața de noapte e foarte rece, e mai mult despre networking decât despre distracție și relaxare.

Nu voi uita niciodată cum am dansat pe masă la Finnish, în centrul vechi, și cum ploua cu șervețele (râde). A fost un moment bizar și plin de viață în același timp. Mi-a plăcut că oamenii petreceau cu atâta pasiune și sinceritate.

Nu era acel entuziasm „de plastic“ pe care îl găsești în cluburile din Vest. Și, în al treilea rând, îmi place că mâncarea este atât de proaspătă și plină de savoare, nu are nimic de-a face cu organismele modificate genetic de care avem parte în America. Pastele cu homar de la Isoletta sunt favoritele mele din toată lumea, la un moment dat chiar am zburat de la Londra la București într-un weekend doar ca să mănânc acele paste.

Iar prietenul meu, Dan Chișu, crește roșii în grădina lui de la Snagov. Pune ulei de măsline, brânză și busuioc și iese una dintre cele mai grozave experiențe culinare pe care le-am avut vreodată. Mi se face foame doar când mă gândesc la acele roșii!

FL: Cum crezi că te-au ajutat studiile tale de economie să pătrunzi în Cetatea Filmului și să parafezi acea legendară vânzare a unui trailer de film pentru câteva milioane de dolari?

Mo: Cred că a avea orice alt background decât în film este un beneficiu la Hollywood. Trebuie să ai ceva de spus, ca producător de filme, iar asta cere o profunzime care vine doar din experiența de viață.

Majoritatea tinerilor care studiază film în ziua de azi sunt foarte prețioși, de aceea Werner Herzog a spus la un moment dacă că, dacă vrei să devii regizor, mai bine te angajezi la un club de striptease decât să faci școala de film.

Sunt de acord cu el (râde). Background-ul meu în finanțe mi-a ajutat cariera de producător. Hollywood-ul caută mereu noi surse de venit și eu am înțeles rapid cum funcționează mecanismele afacerilor de aici.

Cât despre episodul cu trailerul de film, lucrurile au stat cam așa. În 2006, am produs un film de groază în Costa Rica, „The Tribe“. Când am văzut primul „cut“, mi-a venit literalmente să vomit, într-atât de groaznic era. Am petrecut următoarele două săptămâni într-o panică cumplită, gândindu-mă cum voi putea să returnez banii către investitori.

Mentorul meu de la vremea respectivă mi-a spus un lucru prețios: că executivii de la Hollywood sunt precum copiii mici. Vor ceea ce au și prietenii lor. Practic, el voia să-mi spună să iau ce am filmat, să fac un trailer grozav și, astfel, unii dintre acești executivi ar putea fi interesați și le-aș putea pasa lor filmul, recuperând măcar o parte din bani.

Așa că am angajat un tip care montase trailere pentru seria de filme cu Bourne, am trimis trailerul către un grup mic de producători, iar două săptămâni mai târziu, în timpul festivalului de film de la Berlin, din 2007, fiecare agent și studio de pe fața pământului mă sunase fiindcă văzuse trailerul.

Unul dintre agenți m-a sunat și mi-a spus că avea un client care voia să-mi facă o ofertă weekendul viitor. Mi-am sunat avocatul, ne-am așezat cu toții într-o zi de duminică și am început să vorbim.

Oferta inițială era destul de scăzută, iar eu știam că vor să bată palma chiar atunci, fiindcă auziseră că și alte studiouri erau interesate. Așa că, auzind oferta, am început să urlu la ei că-mi irosesc timpul degeaba și am plecat în trombă din întâlnire, trântind ușa.

CEO-ul companiei a venit după mine, ne-am așezat și am vorbit despre toate, de la Hong Kong la Arnold Schwarzenegger, iar ca urmare a acelei conversații am vândut filmul pentru un avans de 3 milioane de dolari și încă 10 milioane de dolari capital ulterior de marketing.

A fost prima oară în istoria Hollywood-ului când cineva a reușit un asemenea deal în urma unui trailer de 2 minute, cu un regizor aflat la primul film și fără nicio vedetă.

Cred că a fost mai puțin despre marketing și mai mult despre faptul că am avut tăria să ies din cameră când făcuseră oferta, dovedindu-le astfel că am o ofertă mult mai bună de la altcineva, ceea ce ego-ul lor n-a putut suporta. În final, mentorul meu avusese dreptate: executivii de la Hollywood chiar sunt ca niște copii mici.

FL: Cum ai descoperit de fapt Hollywood-ul față de ceea ce te așteptai să fie când ai pătruns acolo prima dată?

Mo: În primul rând, am constatat că vedetele sunt cele mai obișnuite și disfuncționale persoane pe care ți le poți imagina. De obicei, imaginea lor publică este exact opusul a ceea ce sunt în viața reală. Știu că poate oamenii intuiesc acest lucru, dar e un șoc când constați pe viu.

De exemplu, un actor foarte faimos, cu care am petrecut multă vreme acum 7 ani, este considerat unul dintre cei mai inteligenți și sofisticați oameni, când de fapt el este drogat cu marijuana cea mai mare parte din timp și are coeficientul de inteligență al unui urs polar.

Apoi, e șocant că 99% dintre producătorii de la Hollywood nu au, de fapt, niciun fel de putere. Sunt doar angajați plătiți ai studiourilor. Cu foarte mici excepții, cei mai mulți sunt plătiți de studiouri și rețele pentru a dezvolta și produce filme asupra cărora nu au, de fapt, niciun control.

Jobul producătorului la Hollywood este asemeni celui al unui politician: el trebuie să intermedieze deal-urile între artiști și executivii studiourilor. De aceea, după ce am produs câteva filme, am trecut la scris scenarii și regie, nu am stofă de politician.

Și, în al treilea rând, eu crezusem mereu că diferența dintre succes și eșec la Hollywood ține de persoanele pe care le cunoști. Am constatat că nu e deloc adevărat acest lucru. În 2003, partenerul meu de afaceri era Chris Brosnan, fiul lui Pierce Brosnan, care atunci era James Bond și se afla în plină glorie.

Ne-a făcut cunoștință cu mulți oameni importanți, agenți și executivi, care ne-au zâmbit politicos și nu ne-au mai răspuns niciodată la telefon după aceea și nici nu ne-au ajutat cu nimic vreodată.

După multe greșeli și timp irosit, am ajuns la concluzia că în lumea digitală de azi, tot ce-ți trebuie este pasiunea de a spune o poveste bună și abilitatea de a o pune pe un ecran. Orice ecran, chiar și YouTube. Așa îți poți lansa o carieră.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii