Cautare




, Contributor

Artă & Cultură |
|

Arta Șeherazadului

Într-un cuplu care trăiește într-o poveste, El caută frânturi de istorie în cele mai neașteptate locuri, iar Ea le transformă într-o artă purtabilă. Adrian și Andreea Buga sunt DOI CĂUTĂTORI DE COMORI DIN ALTE VREMURI, care s-au întâmplat să se nască în tumultul secolului nostru.
Argo Art (15)

Lui Adrian i se spune Șeherazadul, pentru că este o sursă inepuizabilă de povești. Când nu cutreieră poduri și mansarde, cu rucsacul în spate, căutând obiecte de artă neiubite și neglijate cărora să le dea o altă viață, el oferă consultanță, organizează expoziții și scoate cărți. Este istoric și critic de artă, consilierul Casei Majestății Sale Regelui Mihai I al României și, între toate cele de mai sus, are mereu timp să povestească oamenilor care-i ies în cale despre lucrurile pe care le iubește. Aproape toate au de-a face cu arta, chiar dacă nu toți oamenii pe care-i întâlnește sunt, la început, deschiși către aceasta.

Îmi povestește, zâmbind dulce-amar, cum a intrat în case în care proprietarii aveau sculpturi de Brâncuși și le foloseau ca să proptească ușa în ele, dar și de momentul în care, la o expoziție de pictură de la Palatul Șuțu, a reușit să capteze atenția unui grup de tineri puși pe scandal, care intraseră în palat ascul­tând manele. „Când le-am spus acelor tineri că aș vrea să le prezint expoziția și am început să le explic, în cuvinte simple, fi ecare tablou, toți s-au îndreptat brusc de spate, au închis muzica și au zis «Gata, hai să-l ascultăm pe domnul» ”, își amintește el. Decât să spui «Ieşi afară, manelistule!», de ce să nu folosești cultura ca să-l faci pe om să descopere ceva nou, folosind bagajul lui de imagini și de concepte? Și arta poate fi „vândută”, cu condiția să nu lași nicio clipă impresia de condescendență.

GALERIE FOTO: ARGO ART

De când a pus bazele Argo Art, cu șase ani în urmă, unele dintre categoriile de public pe care le vizează sunt tocmai cele pentru care arta reprezintă încă un domeniu necunoscut și puțin înfricoșător: tineri care vor să afl e și să înțeleagă, dar și tineri asemeni celor de mai sus, care nu și-au pus niciodată problema unei relații cu arta; oameni care iubesc frumosul și ar cumpăra artă, însă nu sunt sfătuiți în acest sens, dar și oameni din zona politicului, care iau adesea decizii culturale în necunoștință de cauză. „Toată lumea dă cu piatra, dar nimeni nu pune mâna pe telefon să-i contacteze pe acei oameni și să le prezinte, cu argumente, cum stau lucru- rile de fapt”, explică el. „Eu am făcut asta de câteva ori și dă roade”.

Adrian este un Don Quijote care nu crede că morile de vânt sunt uriași deghizați, ci le vede exact așa cum sunt: obstacole trecătoare, ușor de îndepărtat cu răbdare și pasiune. Mai ales că, pentru fi ecare persoană îndărătnică într-ale artei care-i iese în cale, are parte de zeci de întâlniri extraordinare.

„Lucrez cu sentimentele oamenilor, cu viețile lor, lucrez pe muchie”, mărturisește el. „De multe ori primesc o cutie banală, din carton maro, și omul care mi-o oferă îmi spune «Ai grijă, fi indcă aici e toată viața mea»”. Ajunge să lucreze și trei ani la o singură „cutie”, încer- când să pună cap la cap fi re desperecheate, să înțeleagă, să descifreze, să pună degetul pe rană, fiindcă de multe ori cutiile care conțin povești ascund și răni neînchise. Așa cum și pivnițele și mansardele Bucureștilor pot ascunde comori de care nimeni n-are habar și de care nimănui nu-i pasă. „În anii ‘20-’30, românii cumpărau obiecte scumpe, așa că tot ce înseamnă cutie de pălării, scaune, cuier, fotolii, tot ce era într-o casă, toate repre- zentau obiecte de preț, valorizate și folosite cu drag”.

După aproape 20 de ani de vânat comori, are ochiul format și intuiește imediat când un obiect este important și prețios, de la coli de icoană comandate de Brâncoveanu la Veneția, în 1705, până la acte de pe vremea lui Cuza ori porțelanuri rare pe care oamenii, neștiind ce reprezintă, le folosesc ca să-și bea cafeaua. Sau, una dintre descoperirile care i-au rămas pentru totdeauna în minte, o lucrare de Corneliu Baba, trimisă în 1980 unui general de securitate. Pictura îl înfățișa pe artist, lângă o Dacie roșie, iar pe verso scria, sec: „O simplă plimbare pe strada Emil Pangratti, lângă aceeaşi maşină care mă urmăreşte, de zece zile. Vă trimit această lucrare în speranța că veți înțelege că e neplăcut ceea ce mi se întâmplă”. Cum să mai stai departe de poduri și mansarde cu comori, după ce descoperi în ele asemenea povești?

„Am început în 1998 și intram în până la șase case într-o zi”, își amintește el. A avut experiențe dintre cele mai variate: de la oameni ospitalieri, vecini sfătoși și doamne de poveste până la amenințări, pitbulli aruncați în față și dialoguri interminabile cu foști artiști boemi. „Nu știi niciodată peste ce dai”, zâmbește el. „E un spec- tacol în sine”.

În vremurile comunismului, colecțiile reprezentau insule de libertate care adunau în jurul lor iubitori de artă, pictori și intelectuali de tot felul. „Erau ca un fel de centre de partizani”, rememorează Adrian. În prezent, muzeul Colecțiilor de Artă găzduiește o parte dintre aceste „insule”, strânse laolaltă la fi nalul anilor ’70, cele mai multe din ordine venite de sus. „Când au fost confi scate, s-a distrus viziunea colecționarului”, explică Adrian. Fiecare iubitor de artă avea un stil aparte și un bun-gust exemplifi cat prin modul în care armoniza piesele între ele: un Pallady lângă un Petrașcu, lângă un Tonitza, lângă o școală străină de pictură, lângă o masă fl orentină, lângă o comodă Biedermaier, lângă un pahar de Bohemia și o broderie românească, lângă un porțelan, iar lista poate continua la nesfârșit. „Era o armonie specială, fi ecare obiect fi ind perfect integrat în acel peisaj”, crede istoricul.

Numele companiei sale se leagă tocmai de aceste începuturi, când pătrundea în casele și în viețile oame- nilor, fascinat de extraordinarele descoperiri care așteptau să aibă loc. Se întâmpla cu 15 ani în urmă, iar Adrian se deplasa între pivnițe, mansarde și poduri într-un Mercedes din anii ‘60, ale cărui amortizoare zdrăngăneau din toate încheieturile. „Ziceai că e plină de cioburi, iar când mă mai întrebau oamenii de ce face așa, le spuneam că am tăvi de argint în portbagaj”, râde el cu poftă. „De multe ori chiar mă credeau”. De la acea mașină s-a născut gluma care a pecetluit ceea ce avea să devină brandul lui: „Îmi spuneau că merg cu barca prin oraș”. Așa i-a venit ideea cu „Argo”, de la mitologia greacă și corabia argonauților care, conduși de Iason, au plecat pe mare în căutare Lânii de Aur. „Și eu sunt un căutător de aur”, zâmbește el. „Îmi place să ghidez oamenii în călătoria pentru găsirea «Lânii de aur» din propriile lor case și colecții”.

Suferința supremă a unui pasionat de artă precum Adrian este să nu poată interveni atunci când oamenii chiar dețin „Lâna de aur”, dar nu văd mai departe de aparențe. Cum se întâmplă cu diverși moștenitori care intră în posesia unor colecții extraordinare, dar nu sunt interesați să facă o expoziție și un catalog, ci să vândă operele una câte una. „E și în beneficiul artei, și în bene­ficiul lor să nu facă asta”, explică el. „Când vinzi operele ca parte dintr-o expoziție e cu totul altceva decât atunci când le scoți la vânzare la bucată”. Încă suferă după 30 de lucrări de Merica Râmniceanu, pe care n-a reușit să le salveze de la această soartă.

De multe ori însă, descoperirile din cutiile maro cu suflete în ele sunt spectaculoase, iar oamenii înțeleg și rezonează cu viziunea lui. A primit de curând 25 de caiete de călătorii în jurul lumii ale pictorului Leon Alex Biju, pline cu detalii mărunte și fermecătoare, de la relatări ale unor călătorii cu cămila până la poveștile portretelor făcute unor egiptence. Îi va lua doi ani să transcrie informația, pentru că scrisul cu creionul pe un caiet dictando de acum 50 de ani e anevoios, dar va duce munca până la capăt. „Eu am o viață de autist”, râde el. „Când am o viziune a unui proiect, nu ies din ea, ca și cum aș merge pe o șină de tren, până la capătul capătului”.

Viziunile lui sunt, de cele mai multe ori, inspirații care merită urmate și a căror urmărire până în pânzele albe a dat roade. „Cel mai important este să reușești să te ții de imaginea de început asupra unui proiect și să o menții, indiferent de ce spun cei din jur”, explică el. „Totă lumea are impresia că știe și se pricepe mai bine decât tine, iar tu trebuie să-ți aperi viziunea”.

Mersul până la capătul şinei poate însemna uneori şi mers până la capătul lumii. În 2002, a primit un telefon prin care era invitat să viziteze podul unei case. Acolo, în întuneric, praf şi miros de lemn putrezit, a descoperit picturile lui Raul Lebel, un artist născut în 1907, de care românii auziseră prea puţin, dar care fusese foarte apreciat în Franța. Fascinat, Adrian a cumpărat tablourile din pod, în ideea conturării unei expoziţii care să redea românilor arta lui Lebel, iar din acel moment a început, efectiv, călătoria în căutarea „Lânii de aur”: de la cărți din librării și biblioteci până la arhive ale muzeelor și orice loc care conserva un frag­ment din povestea pictorului. După câteva săptămâni de muncă demnă de un detectiv, Adrian a aflat că, după ce a părăsit Parisul, Lebel s-a stabilit în Provence, Rousillon și că ultimul său atelier a fost în insula „La Réunion”. De acolo, din mijlocul Oceanului Indian, Adrian a adus acasă operele lui Lebel, organizând prima expoziție sub egida Argo și primul album de artă.

Din acel moment, a știut că, dincolo de serviciile de consultanță, evaluare și restaurare, misiunea sa prin­cipală este cea de a descoperi și reînvia artiștii uitați, necunoscuți, ostracizați sau pur și simplu dați la o parte din viața culturală, din diferite motive. O luptă pe care e gata să o ducă până la capăt pentru că, așa cum îi place să spună, „un pictor uitat este o pierdere impardonabilă”.

„Bine că Raul Lebel nu a murit la Ploiești” este expresia cu care soția lui Adrian și partenera sa în povestea Argo, Andreea, rememorează – făcând haz de necaz – episodul care a deschis un nou capitol pentru Argo. Chiar dacă au fost nevoiți să meargă până în celă­lalt colț al lumii, acolo, în „La Réunion”, arta și memoria lui Raul Lebel dăinuiau cu respect. În pivnițele și podu­rile decrepite ale Bucureștilor, grija și respectul pentru obiecte de artă adesea inestimabile reprezintă ultimele lucruri pe care proprietarii le au în minte.

Adrian, Andreea și cu mine ne-am întâlnit într-o dimineață de iarnă, cu soare cu dinți și zăpadă care lucește, dar nu scârțâie, fi indcă ascunde un strat perfid de polei. În fața cafenelei noastre, trece un personaj în fuste colorate, ducând un miel în brațe. E Sfântul Ion, iar tradiția lui Vasilică nu dispare cu niciun chip. „Exact ca în anii ‘40”, rostește Adrian, ca pentru sine și, obser- vându-mi privirea mirată, continuă: „Vezi magazinul de vizavi?”, îmi arată cu mâna. „Acolo era, acum mai bine de 50 de ani, stația de trăsuri, pentru lumea bună care venea la Ateneul Român”. Deloc întâmplător, în dreptul magazinului se înșiră în prezent taxiurile care-și așteaptă mușteriii. Și, tot pe trotuarul din fața cafenelei de azi, fl orăresele îi întâm- pinau pe boieri cu mieii. „Știi care era expresia pe care o foloseau?”, se animă Adrian. „Să-ți trăiască franțuzoaica!”. Sună simpatic, dar semnifi cația străveche ascunde mai multă diplomație și strategie de marketing decât m-aș fi așteptat de la bătrânele țigănci de odinioară: pentru că nu voiau să facă vreo confuzie între soția ofi cială și amanta boierului cu pricina, fl orăresele își însușiseră cu viclenie varianta „neutră”: franțuzoaica era un termen sufi cient de vag pentru a nu leza orgolii, iar în același timp sufi cient de elogios pentru ca atât „titulara” cât și țiitoarea să se simtă fl atată. Oricum, la acea vreme, și una și cealaltă își doreau cu disperare să fi e franțuzoaice.

Asemenea povești sunt sarea și piperul discursului lui Adrian. Le strecoară fi resc, pentru că îi vin în minte instantaneu atunci când un stimul din mediul înconjurător îi trezește o anumită amintire. Mintea lui este ca o enciclopedie cu multe pagini și cu enorm de multe semne de carte, activate la rostirea unui simplu cuvânt sau la vizualizarea unei imagini. I s-a propus de nenumărate ori să le adune într-o carte, dar e prea ocupat cu cărțile editate de Argo despre artiști uitați și colecții fascinante pentru a mai avea, deocamdată, timp pentru cărțile lui.

Dacă ar fi s-o urmărească, pe fi rul epic, de la începuturi, povestea ar trebui oricum să debuteze cu perioada copilăriei, când și-a privit neîncetat părinții și bunicii dând vieți noi unor obiecte vechi, aruncate de alții. „Tata găsea un motor la gunoi și era capabil să-l transforme într-o mașină de spălat complet funcțională”, rememorează el. „În anii ‘80, totul era greu de obținut și de multe ori trebuia să-ți faci singur una-alta”. Își amintește și acum de cojocul făcut la mașina Singer și de căciula din piele groasă, care îl zgâria pe obraz și pe care o ura. Și tot de atunci își amintește și primele imbolduri de a căuta, de a inventa, de se juca de unul singur cu o mână de cioburi și a le considera diamante. „Acum mă uit la diamante și le consider cioburi, ca să nu mă ia valul”, mărturisește, trezit brusc din reverie. „Pot fi lucruri periculoase, aproape ca un drog, iar dacă nu ești precaut, e foarte ușor să-ți pierzi controlul”.

Fiecare referință din viața sa îl ajută pe Adrian să perceapă și să judece mai bine o operă de artă care-i ajunge în față. La un moment dat, a reușit să-și dea seama că un tablou de Mussner era un fals, bazându-se pe copilăria petrecută la țară, la bunici. Era vorba despre o pictură impresionistă, în care un țăran era înfățișat la arat, în zorii zilei. „Cine a fost la arat, la cinci dimineața, știe că atunci când plugul brăzdează pământul, iese un abur din pământul reavăn”, explică Adrian. „Pictorul l-a captat pe pânza originală așa cum trebuie, însă falsifi catorul, neștiind ce e aburul respectiv, a împrăștiat pudre pe tot tabloul”. Așa a reușit să-i explice unui colecționar că „praful” care se vede pe tablou era, în varianta originală, aburul pământului reavăn.

„Adrian are un fler aparte”, îmi explică Andreea. „Când vede tabloul, simte instantaneu că e ceva cu el, că are ceva deosebit”. Așa s-au și cunoscut, de altfel: la o casă de licitații unde Andreea, studentă pe atunci, lucra part-time, iar Adrian venea și petrecea ore-n șir studiind picturile. În prezent, lucrează împreună la tot ce înseamnă Argo, iar în această primăvară Andreea și-a lansat un proiect propriu: o colecție de bluze și cămăși imprimate cu picturi ale Almei Redlinger, artistă pe care Argo a prezentat-o în expoziție în 2011. Și-ar dori să scoată și o ediție de metraje, apoi să transforme și operele regretatei pictorițe Eva Cerbu într-o colecție, dar în variantă tricotată, având în vedere textura mai bogată a tușelor ei de pensulă.

Textura și personalitatea diferită a fiecărei pânze este și ceea ce individualizează cataloagele editate de Argo după fi ecare expoziție: departe de a fi înșiruiri de imagini cu legende dedesubt, fi ecare operă este așezată de către Adrian într-un context aparte, astfel încât cititorul să înțeleagă și să simtă, mai mult decât să privească pasiv o armonie de culori făcută din pensule. Cataloagele sunt concepute cu sufl et și gândite ca și cum cineva te-ar ghida prin istoria unui artist, punând lumina exact pe ceea ce trebuie. De la metafore înci- frate, precum sticletele pe care îl ține copilul Iisus în mână într-o pictură religioasă și care – a descoperit Adrian, după multe căutări – se hrănește doar cu semințele plantei din care s-a făcut coroana de spini, până la poezia de Baudelaire suprapusă de Pallady într-un tablou de natură moartă, notițele făcute de un artist sau de un colecționar pe spatele unei picturi vechi ori cadrele foarte apropiate cu fibra tabloului, ca o imersie în niște detalii imposibil de observat cu ochiul liber. Pentru cel mai recent album, „Comori de artă din colecția de pictură Ion Chiricuță”, Adrian a lucrat doi ani și șapte luni, deși în mod normal era un proiect care se face în zece ani. Teoria „șinei de tren” a funcționat încă o dată: când îți dorești ceva atât de mult, etapele se ard, iar timpul trece după alte rigori.

Rezultatul este un volum de 340 de pagini, editat la una dintre cele mai bune tipografii din lume, la Verona, în același loc în care s-a publicat „Sumo”, tributul adus lui Helmut Newton, și cărțile cu istoria Dior sau Cartier. Niciun detaliu nu a fost lăsat la voia întâmplării, de la hârtia japoneză până la ața neagră cu care este cusut manual catalogul, o operă de dimen­siune și greutate considerabile. „I-am zis domnului Chiricuță, la început, că vreau o carte pe care oamenii s-o savureze la o cafea și un ceai”, rememorează, amuzat, Adrian. „Între timp, am făcut direct măsuța de ceai”.

Fiecare text a fost scris după o îndelungată docu­mentare și, mai ales, după o perioadă în care istoricul a „conviețuit” mental cu operele, pentru a găsi culoarul perfect de inspirație. „Trebuie să citești absolut tot ce s-a scris despre artistul respectiv și, după ce știi cum au abordat ceilalți subiectul, să vii cu ceva nou”, explică el. „Nu ai voie să faci doar un conspect, iar pentru a găsi acea noutate trebuie să cauți adânc în tine și să fii sincer”. Și-a găsit izvoarele de idei în cele mai neașteptate locuri, de la case părăsite care i-au inspirat ceva sau de la imaginea unei ferestre dezgolite în fața căreia s-a produs un declic și, tocmai de aceea, niciunul dintre texte nu seamănă cu celelalte. Deși au fost scrise de aceeași mână, par creația mai multor oameni care nu au nimic în comun unul cu celălalt.

Adrian și Andreea au doi copii, iar fetița, Sofia, calcă deja pe urmele părinților, la vârsta de cinci ani. „Când intră într-o casă nouă, inspectează totul și apoi cere să vadă cutare sau cutare obiect”, zâmbește Andreea. „Iar pe Adrian îl alintă «scriitorul familiei»”. Noua generație Argo e aliniată la start, iar planurile de viitor ale părinților par să încurajeze simbioza dintre profesie și familie. „Visul nostru este să avem prăvălia jos, iar noi să locuim la etaj, ca vechii negustori evrei”, explică Adrian. „Poate că asemenea investiții sună ciudat de la oameni care au doi copii și ar trebui să fie mai conservatori și atenți cu banii lor, dar noi ne dorim din tot sufletul acest lucru”.

Sunt o familie care nu seamănă cu nicio alta, pentru că trăiesc după tipare proprii, fără să se rapor­teze la exterior. Nu au mașină și merg kilometri întregi pe jos, vorbesc despre artă, o respiră și o consumă, iar vanitățile expunerii în public le sunt străine. „Facem ceea ce facem de ani de zile, iar proiectele s-au legat atât de lin și de frumos încât nici nu ne-am pus problema să punem presiune și să ne promovăm în vreun fel”, explică Andreea. Oamenii care trebuie să ajungă la ei ajung oricum, iar singura notorietate pe care și-o doresc este pentru artiștii din expozițiile și cataloagele lor.

Chiar și colecția de haine la care lucrează de luni de zile Andreea este doar o prelungire a iubirii pentru artă. „Eu nu sunt din lumea modei, nu mă pricep la tipicurile ei și nu am reperele unui om din fashion”, mărturisește ea. Are, în schimb, aceeași hotărâre ca și soțul ei, de a merge până la capătul șinei și al pămân­tului cu ceea ce-și dorește. Bunul-gust nu cunoaște domenii, categorii, epoci sau nuanțe. Există sau nu există, iar asta este mai mult decât de ajuns.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii