Cautare




, Redactor

Reporter în căutare de oameni și povești.

Artă & Cultură |
|

Arta cere sacrificii

Nu o spun eu, o spune în puține alte cuvinte pictorul Roman Tolici. I-am văzut prima dată lucrările anul trecut, în cadrul unei expoziții la Galeria Mobius. M-au fascinat și m-au făcut să-mi pun întrebări. A expus, de-a lungul timpului, în orașe precum Viena, Berlin, Frankfurt, Paris sau New York. Alături de Andrei Gamarț, Roman Tolici a reprezentat România la cel mai important târg de artă din Europa de Est, Contemporary Istanbul, ocazie cu care l-am invitat la dialog.
DSC_0280

Ce înseamnă pictura pentru dvs.? Ați putea trăi în lipsa ei?

Pentru mine, pictura este o regină a artelor, pe care încerc să o servesc cu maximă dăruire. Capacitatea picturii de a transmite emoții și stări, idei și concepte, frumusețe și poezie, toate sintetizate în cadrul unui dreptunghi, mi se pare cu adevărat fascinantă și unică. Desigur, aș putea trăi fără pictură, căci pictura nu e utilă vieții în sens de supraviețuire, nu te hrănește, nu ține de cald. Pictura este o hrană spirituală, iar fără ea, ca și fără celelalte arte, la fel de „inutile”, n-am fi fost capabili să facem saltul de la animal la om.

Cum știți că o lucrare ia forma care trebuie? Sau cum știți că e gata și că nu mai trebuie nimic adăugat? 

Am de obicei o viziune a lucrării spre care merg. Iar când lucrarea ajunge să îndeplinească acea viziune, pot spune că ia forma care trebuie. De multe ori însă, în procesul de creație, lucrarea suferă multiple modificări și transformări, astfel încât viziunea inițială se poate și ea modifica. Procesul de creație în sine îmi aduce o bucurie reală și desăvârșită, iar atunci când nu mai simt acea bucurie, înseamnă că lucrarea e gata și nu mai trebuie adăugat nimic.

De ce e mai interesant să lucrați după fotografii și nu după ceea ce ați putea inventa?

Nu știu dacă e mai interesant, dar pentru mine e mai util. În fond, e o chestiune de alegere. Folosesc fotografia ca bază documentară pentru picturile mele, dar asta nu înseamnă, nici pe departe, că transpun pe pânză anumite fotografii. În fapt, inventez sau reinventez situații și stări, folosindu-mă de elemente reale, fotografiate în prealabil. Astfel, fotografia joacă pentru mine un rol de model, prin care încerc să aduc în pictură firescul realității și să-l transform subtil în ceva eventual nefiresc, tulburător, sublim.

Roman Tolici, HOMO DEUS, ulei pe pânză, 242 x 200 cm, 2018

 

Artiștii greu sunt mulțumiți de munca lor. La dvs. cum este?

Arta, cel puțin la nivel profesionist, nu este o formă de relaxare sau terapie. Arta este un domeniu care ține, în fond, de perfecțiune, de ideal, iar pentru a obține această perfecțiune, acest ideal, e necesară foarte multă muncă, perseverență, spirit critic. De aici și greutatea de a te mulțumi ușor cu propria muncă, iar eu nu fac excepție.

Ați lucrat câțiva ani în publicitate. Cum ați decis că e timpul să vă dedicați în totalitate picturii?

Da, am intrat în zona publicitară încă din facultate și am fost pentru aproape zece ani ilustrator. A fost un job care mi-a permis să supraviețuiesc și să-mi urmez în paralel pasiunea pentru pictură. Am cunoscut în publicitate o mulțime de oameni minunați, lucrul în cadrul unei corporații mi-a educat disciplina, dar publicitatea nu a fost vreodată stihia mea. Astfel că, atunci când lucrurile au început să ia amploare în pictură, am luat decizia de a renunța total la publicitate. Nu pot să spun că a fost sau e ușor, dar arta chiar necesită sacrificii.

Cum priviți astăzi, după ce ați expus în multe orașe din lume, începuturile din Chișinău, dar și plecarea de acolo?

În Chișinău mi-am petrecut adolescența și primii ani ai școlii de artă. Sunt recunoscător pentru tot ce am învățat acolo și pentru experiența de viață căpătată în acel mediu. Contextul istoric-social-politic m-a făcut să plec de acolo și să vin în România, țara pe care am adoptat-o și care m-a adoptat. Chișinăul rămâne în mine ca o nostalgie firească, aș spune, dar acasă al meu nu
mai e de mult acolo, ci aici, în București, România.

Se poate trăi din pictură sau intrăm pe domeniul idealului?

Se poate, desigur, trăi din pictură, există și exemple care ne arată că se poate trăi bine din pictură, dar, în general, astea sunt excepții. Din păcate, nu pot spune că trăiesc bine din pictură, ci mai degrabă supraviețuiesc. Din fericire însă, nu privesc pictura ca pe un bussines, ci ca pe un mod de viață, ca pe o chemare sublimă care dă existenței mele un sens.

Credeți că, dincolo de ceea ce a vrut să spună artistul printr-o lucrare, sensurile îi aparțin privitorului?

Roman Tolici, JOB, ulei pe pânză, 200 x 242 cm, 2018

 

Sensurile îi aparțin, în primă instanță, artistului, în calitate de creator. Cu toate astea, odată ieșită în lume, o lucrare poate căpăta în ochii privitorului noi sensuri, sau alte sensuri, căci fiecare privitor are propriul istoric de viață, propriile conexiuni simbolice, propriile filtre după care privește acea imagine. Tind să cred că, și în situația în care sensurile date de privitor nu coincid cu cele gândite de artist, ele sunt în continuare corecte. Acest paradox face din artă ceva viu, care trăiește mult dincolo de atelierul și viața artistului.

Vă este greu să vă despărțiți de lucrări?

Sunt foarte atașat de lucrări pe parcursul creării lor. Pe perioada lucrului, care poate dura uneori și luni, acea postură îmi ocupă majoritatea timpului mental și fizic. Dar odată terminată o lucrare, mă detașez de ea. Ea capătă viața ei proprie. Și mă bucur când acea lucrare ajunge să bucure alți oameni. Și nu, nu îmi este greu să mă despart de ea.

Roman Tolici, DARK MATTER OVER LLORET DE MAR 4, ulei pe pânză, 242 x 200 cm, 2016

 

Cum arată astăzi lumea pictorilor din București? Au mai multe contexte favorabile în care să se dezvolte față de anii 2000, când ați început dvs.?

La începutul anilor 2000, când am intrat în această lume, în București, ca să nu mai zic de restul țării, nu exista nicio galerie de artă. Prima a apărut abia prin 2002. Existau numai sălile expoziționale ale Uniunii Artiștilor Plastici, depășite și amorțite, la fel cum sunt în mare parte și acum. Internetul era la început. România nu era nici în NATO, nici în UE. Statul își luase de mult mâna de pe zona artistică, iar mediul privat se lupta încă să înțeleagă ce-i cu capitalismul și nu-i prea ardea de artă. Comunismul ne-a răpit o bună bucată de timp, în care lumea artei nu a stat pe loc. Avem și vom mai avea mult de lucru până la o aliniere reală cu ce se întâmplă pe piața internațională de artă, dar situația este incomparabil mai ofertantă decât cea din 2000. Doar în București funcționează acum câteva zeci de galerii, se deschid muzee private, se organizează bienale, apar noi colecționari. Această situație nu oferă însă ocazia artiștilor să se relaxeze. Este în continuare o zonă în care se pătrunde foarte greu și se rămâne și mai greu.

Ați spus într-un interviu că, în lucrările dvs. e vorba foarte mult de înțelegere. Ce înseamnă acest lucru?

Este vorba, în primul rând, de înțelegerea mea asupra lucrurilor și fenomenelor pe care le reprezint. În procesul de creație, orice fac trebuie să și înțeleg. Vreau să cred că prin asta lucrările mele capătă consistență și că această înțelegere este transmisă mai departe către privitor.

La ce lucrați acum?

Lucrez, ca de obicei, la picturi mari și mici dintr-o serie nouă de lucrări. Nu obișnuiesc însă să dezvălui proiectele în lucru, poate din superstiție sau, pur și simplu, pentru că eu însumi nu le-am înțeles încă până la capăt.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii