Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Anotimp al tuturor anotimpurilor

Aici nu va fi un text, ci emoția iernii din mine, starea de neliniștie și nostalgie, de căutare și solitudine, de acum și de altădată. Eu și iernile mele... Lungi, reci, intense, fragile ierni. Constant anotimp al fericirii mele, născute dintr-o profundă tristețe. Oximoron.
Tatiana 2 - foto Cristina Nichitus Roncea.jpg

Mi-am dorit, cândva, ca bazarul din sufletul meu să fie scăldat în soare, chiar și unul fragmentar, dar cald și blând. Am renunțat, așa cum am renunțat să învăț să merg pe bicicletă. Nu e pentru mine, mi-am spus. Și am înțeles că predispoziția nu e lucru de ignorat și nici de măsurat prin comparații. Și atunci am lăsat această personală iarnă interioară să trăiască în mine. E o conviețuire armonioasă. Pare un anotimp al tuturor celorlalte anotimpuri.

Cobor scările și îmi duc pașii pe trotuarele ude, terne și ușor înzăpezite. Banal, mi-e bine. Frigul e constrictiv. Claustrarea lăuntrică, iernatică, își găsește ecou în însuși anotimpul real.

Îmi plac oamenii gri și grimasele blazate și inexpresive, pe care le citesc pe fețe. E timpul meu, îmi zic într-un exces de egoism. Sunt viMe din nou și soarele nu-mi va mai arde dorințele și nici zgomotul ipocrit al teraselor nu mă va mai face să am regrete. Pielea arămie va fi înlocuită de paloare, nu-mi vor mai râde isteric frunzele, în strălucirea de iunie, vor fi ninsori grele, sub care mă voi lăfăi, vor fi nori care vor apăsa zâmbetele superficialilor, vor fi tristeți dulci de amieze, și mâini prin părul rece, și poezii scrise la lumina lampadarului, la orele prânzului, și amintiri intruzive care mă vor face să glisez de la ochi umezi la văpăi în priviri.

Voi fi din nou între ieri și azi.

Voi trece cu gândul peste oameni, contexte, întâmplări, urme ce aparțin unor ierni trecute, între absențe și prea mult, între instrospecții și efervescențe sentimentale.

Sub haina din blană neagră, îmi voi ascunde oasele subțiri și sobrietatea. Îmi voi acorda circumstanțe și, din reflexivitate, am să creionez idealuri, de care, bineînțeles, nu voi ține cont, pentru că nu pot. Dar va fi bine. Vor fi seri liniștite și eu voi fi din nou de necuprins.

Îmi voi aminti iernile din casa bunicii, optimismul ei nemoștenit, soba Vesta, contorul înghetat, pe care erau aruncate găleți cu apă fierbinte, pick-upul și mirosul de rufe de afară… Îmi va fi dor de microuniversul pe care familia îl forma. Voi avea același sentiment că înaintarea în viață rupe trecutul de prezent în cea mai brutală manieră. Te trezești fără protecție și tu ești copil încă… Voi deschide caietele de rețete ale bunicii și voi avea vie clipa în care mi-a spus: „Scrie, să știi să faci mâncare! Eu nu o să împărățesc pământul!” Îmi voi revedea scrisul rotund, aplecat spre dreapta, de copil. Scris fără personalitate, pentru că pe atunci îl modelam după cum îmi plăcea la alții.

Mă voi întoarce în iernile imediate de după comunism și la prima vizită în București. Mirajul trăit pe Calea Victoriei, aglomerația de mașini, reclamele luminoase, pe care le văzusem, poate, doar în filme, și magazinele micuțe în care era cald și lumină, ceea ce contrazicea ce știam eu până atunci. Și primii mei bocanci, și prima curea Harley Davidson, cumpărate în grabă, cu gândul că se înserează și voi pierde autobuzul spre casă…

Mă voi trezi în intimitatea camerei de cămin, din studenție, și îmi va fi dor de cartofii prăjiți în untură, făcuți la reșou. Îmi voi căuta curajul de atunci și ușoara imaturitate. Și blugii Big Star, și pletele vopsite negru, un faux pas al vârstei, cicatricea de pe deget, în încercarea de a tăia o felie de pâine, bodegile cu lumina roșiatică și pereți din cărămidă, fumul gros, țigările poștite și îndrăgostirile… Voi găsi aridă existența actuală, în raport cu intensitățile adolescentine, după care îmi voi spune că viața te hârșâie și că puritatea percepțiilor nu va mai fi niciodată aceeași. Îmi voi găsi argumente pentru tăcerile obositoare, care, uneori, mă cuprind. O să încerc să mă și mint puțin. Probabil că am să vreau să rămân același frondeur, același om care se lamentează… Dar voi fi fericită…

Voi sta în sufragerie, cu barba sprijinită în palme, admirându-mi slăbiciunea. Și n-am să înțeleg niciodată de ce nu pot avea o existență liniară… Refuzând discuțiile de conveniență, voi alege solitudinea unor rânduri… Dar voi avea iarna de partea mea.

Mă voi întoarce la spiritul meu liber, la lipsa mea de convenționalism, dar îmi voi ține lecții de etichetă, ca să respect regulile unei societăți mincinoase. O să-mi aduc aminte că întotdeauna mi-am dorit să văd marea iarna și niciodată nu s-a întâmplat. Exact ca ea, am revărsat, în jurul meu, de multe ori, nefericire. Am livrat-o gratis celor care mă iubesc. Din remușcări, îmi voi face flămânde corăbii. Și vanitatea e o vină. Și mă va apăsa regretul că nu mi-am urmat vocația spre artă… Și fericirea mea a fost măruntă, întotdeauna. Am găsit-o într-o cutie de Coca-Cola, stând pe o bordură, într-o anume lumină dintr-o vară, într-un poem sau într-o floare presată. Și iernile mele au portretele oamenilor ale căror vorbe au zgâriat estetic pielea, dulci mângâieri perfide. Și ochii celor care m-au protejat. Și zâmbetele bonome ale celor care mi-au îmblânzit fricile. Și voi trăi cu voluptate iarna, cu micimea gândului că e o răzbunare acest sezon.

Oamenii îmi vor părea niște figurine fragile și voi analiza comportamentul balerinelor, aceste tinere aspirante care fac echilibristică pe sârma mondenității. În acest timp, îmi voi imagina apartamentul lui Nichita, din Amzei, gândindu-mă dacă de acolo cerul ferestrei era oval. Și Dora, fizionomie de artistă și muză, discretă și „mult”. Și atelierul lui Giacometti, care trebuie să fi fost intim și modest. Voi compara complexitatea Ninei Cassian cu nimicul de astăzi și mă voi revolta că nu mai sunt femei-Nina, frumuseți imperfecte, cu degete noduroase, care locuiesc în inimile multor bărbați, inoubliables și în case-poem, pline de cărți, foi, ziare, tablouri, draperii de catifea, decorate în exces, fără intenții estetice, ci doar emoționale. Mă voi gândi la spumoasele discuții din taverne și la importanța unicității personale. Posibil să mă și amuz, imaginându-mi-i pe Cioran și pe Ionesco vorbind pasional despre importanța alimentației sănătoase.

Desuetă, o să îmbrac niște pulovere groase, o să-mi trag șapca pe cap și liniile fine cu creion negru, cu glitter, ca să-mi sublinieze ochii melancolici, și o să merg să mănânc într-o locantă obscură, unde o să-mi scriu pe șervețele poemele. Voi primi telefoane la care mă voi strădui să răspund cu vocea schimbată, de clopoțel cristalin. Dar nu, îmi voi spune, ca de fiecare dată. Îmi place vocea mea gravă, nazală și dogită ușor, de țigări. Mă vor zgâria acustic stereotipiile verbale de secol XXI.

Nu o să știu să-mi răspund ce mă face așa unduitoare. Ezitările sau consecințele? O să am nevoie de aceleași stângăcii și gesturi naive.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii