Cautare




, Contributor

ForbesLife |
|

Amsterdam, lumină și fum

Nu mi-am dorit niciodată în mod deosebit să ajung la Amsterdam, nu era pe lista mea de priorități, visam mai degrabă la Edinburgh sau Dublin. Îmi închipuiam un oraș învăluit de norii fumului de marijuana și cu climă neplăcută, așa că îl pusesem la urmă, foarte la urmă, pe a mea bucket list.
IMG_2061

Însă, după cum bine știm, nu e totul chiar așa cum plănuiești, astfel că, pentru ziua mea, Andrei și o mână de prieteni buni mi-au făcut o surpriză – un weekend la Amsterdam.

Bine, nu mai era chiar o surpriză, având în vedere că Andrei avusese grijă să mă întrebe de câteva ori, așa, în treacăt și încercând să pară nonșalant, ce părere am despre Amsterdam, pe care el îl consieră un oraș fooooarte frumos. Iar într-o seară, în timp ce eram în mașină, iar telefonul lui trona pe bord pe post de navigație, l-a sunat ditamai numărul cu prefix de Olanda, iar el s-a fâstâcit tare, așa de tare încât mi-a fost prea milă să îl mai chinui cu întrebări.

Prin urmare, pe 7 aprilie am plecat la Amsterdam, în weekendul nu foarte surpriză. Dar care, până la urmă, s-a dovedit o mare surpriză.

Am ajuns pe la prânz la hotelul unde urma să fim cazați și unde ne-a întâmpinat Camilla, proprietara locului. Camilla Braakshma este o apariție – înaltă, încă superbă la cei vreo 60 de ani, cu o coamă de păr blond amestecat cu argintiu, cu un mers regal și cu o dicție care trădează lunga și frumoasa ei carieră de actriță. Împreună cu soțul ei regizor, Guido (care, din păcate, nu mai este printre noi), Camilla a cumpărat și a restaurat în întregime o casă absolut superbă, unde a creat, printre alții, faimosul pictor olandez Breitner. Din câte am înțeles, a fost o editură, dar și atelier de pictură, unde se crea, se mânca bine, se bea mult vin și se dansa charleston în vremurile de demult. În timpul celui de-al doilea război mondial, casa a servit și de ascunzătoare pentru o familie de evrei, care, spre deosebire de Anne Frank, au supraviețuit.

Hotelul are de fapt doar două apartamente, ceea ce înseamnă liniște și un tratament regal din partea Camillei, care pregătește în fiecare zi un mic dejun cum nu am văzut niciodată, nici la hotelurile de cinci stele, nici în cele mai luxoase locuri. Pe o masă imensă din lemn și marmură din Umbria, tronează un buchet imens de flori (care servește și drept paravan față de ocupanții celui de-al doilea apartament, dacă nu aveți chef de socializare), sfeșnice din argint, sculpturi și, evident, mâncare. Somon, macrou, brânzeturi, mezeluri, iaurt grecesc, salată de fructe, croissante, scoici Saint Jacques la cuptor, foietaj cu carne de vită și sos de ciuperci, ou de prepeliță în sos de trufe, tartă cu mere proaspăt scoasă din cuptor, deserturi specific olandeze, suc proaspăt de portocale, o cafea perfectă (neapărat espresso dublu cu lapte cald lângă). Asezonate cu muzică clasică, mult porțelan și o conversație spumoasă cu blonda și regala Camilla, care știe să te îndrume către frumusețile mai puțin vizibile din Amsterdam.

Apartamentul este, de fapt, o mini casă, cu multe cotloane șarmant amenajate cu mobilier stil, grațios, elegant, cu statui, vaze vechi, superbe, vitrine cu bijuterii, sfeșnice, sculpturi, statuete, picturi pe care Camilla le colecționează și le vinde.

Noi am avut la dispoziție o sufragerie imensă, unde te pierzi printre toate obiectele superbe, un dormitor la fel de mare plin de flori și fructe și ciocolată, din partea casei, o baie acesibilă după ce urcai pe o scară interioară minunată și o terasă cu magnolii, liliac, o camelie gigantică și un mic eleșteu, unde speram să văd broscuțe, însă nu și-au făcut apariția.

Breitner House a fost primul meu contact cu Amsterdam, o clădire pe care am adorat-o din primul moment, datorită tavanelor înalte, datorită atmosferei de Belle Epoque și, evident, datorită Camillei. Strecurați-vă, cu acordul ei, bineînțeles, în bucătăria imensă unde pregătește micul dejun și aruncați o privire către peretele tapetat cu poze din cariera și viața ei de familie. Nu spun mai multe.

Înarmați cu îndrumările Camillei, am ieșit la plimbare. Și am umblat vreo 10 ore în fiecare zi, deși planul era, ca în fiecare vacanță, să ne odihnim.

Am văzut Grădina Botanică, unde am fost foarte impresionată de sera cu fluturi colorați și foarte vioi, dar și de pavilioanele exotice imense. De altfel, Amsterdam este, în întregime, un oraș foarte verde. O sumedenie de pomi, de copaci, de flori, iarbă peste tot – pe trotuare, printre șinele de tramvai.

Citește și Tokio – science fiction și frunze ude

Nu am văzut niciun singur copac toaletat (adică mutilat), dar poate că olandezii nu sunt atât de avansați ca noi în ceea ce privește horticultura și încă nu și-au dat seama ce bine si satisfăcător este să distrugi sute și mii de copaci.

Pentru mine, marile bucurii au fost vreo trei – Muzeul Lalelelor, florile mele preferate, care, am aflat cu această ocazie, se transformaseră într-o obsesie extrem de costisitoare pentru olandezii bogați din secolul 17. Lalele ca la Amsterdam nu am văzut nicăieri, nu știam nici măcar că există, dar bănuiesc că era de așteptat.

M-am mai bucurat nespus când am vizitat casa lui Rembrandt, unul dintre pictorii mei preferați, ale cărui portrete m-au fascinat de mică, înainte să îmi dau seama că sunt toate înnobilate de excelentul său uz al luminii. Nu știu și probabil nu o să aflu vreodată ce l-a ghidat și ce l-a învățat să își învăluie tablourile în acea lumină caldă, misterioasă, senzuală, dar poate e mai bine să nu știm.

Casa lui Rembrandt este, spre marea mea bucurie, la fel ca și picturile lui și, probabil, la fel cum era și el – veselă, elegantă, impunătoare, prietenoasă. Am citit că a plătit o avere pentru ea, în perioada în care își permitea, deși ultimii ani i-a petrecut în sărăcie. M-au fascinat camerele înalte, foarte înalte, mobila elegantă, amenajarea foarte modernă după părerea mea, colecția lui de curiozități și … paturile. De când mă știu, îmi plac muzeele antropologice, în care pot afla mai multe despre modul de viață al oamenilor de acum câteva secole. Iar în casa lui Rembrandt am aflat că, în urmă cu vreo 400 de ani, olandezilor le plăceau lumina și spațiul, iar paturile erau amenajate în dulapuri. Da, în dulapuri și, deși sunt cam claustrofobă, atât de frumos, cochet și primitor erau amenajate, încât tare aș mai fi încercat un astfel de pat.

Al treilea moment care m-a marcat a fost vizita la un alt muzeu antropologic – reședința Villet-Holthuysen. O casă imensă (dublă) de secol 16, cu vedere la cel mai elegant canal din Amsterdam – Herengracht. Villet era Abraham Villet, care s-a căsătorit, în secolul 19, cu Louisa Holthuysen. El era un bon vivant cu origini franceze, mare amator de societate, de artă și de petreceri. Ea – fiica unui milionar de origine germană, care făcuse avere din comerțul cu cărbuni. Evident, Abraham nu avea cine știe ce avere, iar tatăl Louisei nu a văzut cu ochi buni o astfel de alianță. Dar Louisa nu s-a lăsat și s-a căsătorit cu Abraham după moartea tatălui ei – când amândoi aveau deja spre 40 de ani. Judecând după portretele din muzeu, nu cred că Louisa a fost foarte fericită sau poate așa era ea, îmbufnată. Ce e cert este că cei doi au trăit o viață de huzur, cheltuind milioanele răposatului domn Holthuysen, însă nu cum ar face oamenii azi, ci cu stil și eleganță. Și-au renovat și redecorat reședința (actualul muzeu) cu piese superbe de mobilier și accesorii care rezistă și azi, după peste 150 de ani. Își primeau prietenii cu mese îmbelșugate servite în porțelan Meissen, organizau serate muzicale și teatrale și, mai ales, colecționau artă. Adică au știut să trăiască frumos și, mai ales, au lăsat enorm de multe lucruri frumoase în urmă. Lucruri pe care am avut și eu bucuria să le admir într-un tur al casei. Vă recomand mai ales camera în care se retrăgea Abraham cu prietenii săi ca să le arate cele mai noi achiziții artistice sau cabinetul-bibliotecă unde citea și scria.

Andrei a fost foarte fericit atunci când am descoperit, din întâmplare, un nou showroom cu multe mașini vechi și, mai ales, cu o colecție de mașinute – 11.000 de modele, care au aparținut elvețianului Peter Monteverdi. Colecția este evaluată la jumătate de milion de euro și se vinde întreagă, dar domnul de acolo a fost atât de impresionat de pasiunea lui Andrei pentru mașinuțe încât l-a lăsat să își aleagă una. Oricare. Cred că am stat o oră în acel showroom.

La fel de fericit a fost și în orele petrecute în magazinurile de viniluri, o altă mare pasiune a lui și a olandezilor. Eu am stat pe scaun și m-am gândit mult la Fleetwood Mac și Nina Simone, deci nu am suferit prea tare.

Amsterdam e frumos pentru că e relaxat. De la doamnele care glumeau cu vizitatorii în superba și străvechea biserică protestantă, până la zâmbetele largi de pe stradă, e un oraș unde te simți în largul tău. De-abia fuseseră alegerile unde olandezii aleseseră să nu voteze extrema dreaptă, astfel încât plutea pe străzi un sentiment palpabil de ușurare.

Și da, mai plutea pe străzi un puternic miros de marijuana, la fiecare colț, la fiecare terasă, la fiecare grup adunat în vreun colț. Dar bănuiesc că, în adevăratul spirit olandez, fiecare face ce vrea și ce îl îndeamnă conștiința – daca vrei, poți; dacă nu vrei, nu trebuie.

E un oraș luminos, cu o lumină calmă, oblică, insinuantă, schimbătoare, așa cum numai la Reyjkavik am mai văzut. Canalele sunt tare frumoase, iar dacă evitați aglomerația imposibilă din centru, unde oricum nu aveți ce vedea decât aceleași lanțuri internaționale de magazine stridente, veți descoperi adevărate comori – case de la 1600 impecabil conservate, magazinașe cochete, locuri cu mâncare foarte foarte bună, cupluri care au ieșit în fața casei cu o măsuță, două scaune, o sticlă de vin și niște brânză, flori, flori la tot pasul, ferestre imense și fără perdele, bărci unde locuiesc oameni liniștiți.

Două restaurante mi-au atras atenția în mod special: în primul rând, Incanto, un restaurant italienesc, cu chelneri italieni care vin la pachet cu un adorabil accent în limba engleză. Evident, tot geamuri imense care oferă o vedere fără obstacol asupra pieței Munt, a canalelor și a lalelelor. Mâncarea e foarte bună, italiană contemporană – chef-ul Nicolo Rossi e venețian, iar eu am mâncat întotdeauna foarte bine la Veneția. Departe de tourist traps, desigur. Multe fructe de mare proaspete, caviar, trufe, dar și carne de vită excelentă într-un sos de gorgonzola atât de bun încât îmi venea să cer un borcan pentru acasă, paste superbe și, bineînțeles, tiramisu ca la carte și înghețată de casă pentru Andrei. Foarte bun și dacă vreți să vedeți oameni interesanți – mi-a plăcut tânăra americană de la masa de lângă noi, care a cinat singură, total în largul ei, fără să se uite nici măcar o singură dată la telefon. Pur și simplu s-a bucurat de mâncare, de vin și de conversația cu chelnerii. Interesantă și doamna blondă de la altă masă, care cred că investise o avere în operații estetice, dar vorbea mult prea tare pentru gustul meu și cred că era deja binedispusă înainte de primul pahar cu vin.

Citește și New York, New York

Al doilea restaurant este specific olandez, cu un nume pe care nu îl voi putea pronunța vreodată – Haesje Claes. Este denumit după fondatoarea primului orfelinat din Amsterdam și are o ambianță foarte primitoare, într-o clădire extrem de veche, probabil din secolul 16. Mâncarea este foarte gustoasă – supe bune, carne de vită excelentă cu sosuri diverse, fructe de mare și platouri cu multe soiuri de pești. M-a amuzat familia de francezi de la masa vecină care s-au aventurat și au ales platoul cu mulți pești, plus o oală cu tocană olandeză, în timp ce decretau că limba engleză e o aberație. Sau așa am auzit eu.

Nu încheiați o vizită în Amsterdam fără să mergeți la sinagoga evreilor de rit sefard, o construcție monumentală care a fost martora suferinței evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial. Acum e centrul unei comunități înfloritoare și vesele, dar nu cred că voi uita vreodată imaginile din filmele de acum 70 și ceva de ani, cu copii și tineri cu steaua lui David pe piept și mânați către moarte sigură. La 4 zile după încheierea războiului, sinagoga  a reluat slujbele. Și nu voi uita niciodată nici imaginile cu puținii supraviețuitori care s-au grăbit să Îi dea slavă lui Dumnezeu pentru că erau în viață, ei și copiii lor.

Sper doar că străvechea zicală nu e corectă și că istoria nu se va repeta.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii