Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Alone with everybody

E luni, m-am trezit acum două ore. Muncitorii de vizavi contribuie cu eficiență și aplomb la construirea unui alt complex rezidențial, vecina mea a plecat în Grecia, la fiica și nepoții ei, e o zi înnorată, câțiva oameni nesărați, întâlniți recent, pe cărările pe care am mers, neinspirat, au dat naștere, în urma unui travaliu ambițios de lung, unor întrebări, să le spunem, atemporale... Doar o ocazie de a-mi aminti de ce, pe zi ce trece, aleg singurătatea, ca formă și fond, pentru a confortable living.
 aboneaza-te
Tatiana 2 - foto Cristina Nichitus Roncea.jpg

Au fost și vremuri altfel. Vremuri când idealismul meu părea că mă girează să merg spre oameni, să îi caut pe cei cu afinități, să dau șanse, să găsesc scuze, să efasez cu privirea și gândul ce nu îmi convine. Îmbrățișările le primeam cu convingerea că sinceritatea le face calde și cuprinzătoare, iar telefoanele credeam că nu pot fi decât efecte ale dorului. Dar toate acestea se vor fi întâmplat demult, înainte de a cunoaște hoardele de oameni al căror zgomot asurzitor de decorații și monede m-a îndepărtat de ei și de ceilalți.

Atunci, singurătatea a devenit o alegere. În casa mea, m-am pus la adăpost de orgolii și ipocrizie, în cafenelele unde merg stau doar față în față cu cei ca mine, degetele mele au memorat doar câteva taste cu numere, iar în hainele mele nu se ascunde nicio vanitate… Trăiesc și mă port așa cum sunt, o solitară.

Galaxia mea îmi păstrează o bulă de puritate, atât cât poate ea să fie. Galaxia asta e curată, fără artificii și înșelătorii, și foarte rar primește oaspeți. Dacă îi refuză, o face cu multă delicatețe, încât să nu se sesizeze, și deschide porțile celor care încă mai au visuri individuale, pe care nu le comandă societatea, la unison. De fapt, cu cât visul este mai comun, cu atât mai intangibil este. Sunt foarte apreciate visurile, aici la mine, oricât de mari sau utopice ar fi. Sunt acele visuri care, îndeplinite, i-ar face pe oameni memorabili, unici și împliniți și nu neapărat mai buni. A fi cel mai bun, pentru mine, trebuie să rămână doar un deziderat, niciodată un vis… Visul ăsta nu s-ar îndeplini decât pentru unul singur, iar asta ar însemna dezamăgire pentru toți ceilalți candidați, și nu, viața nu e o competiție care scoate la concurs doar câteva posturi vacante.

La început, Alone with everybody, cum spune Bukowski, după care, cum spun eu, „Alone, because our fragility needs protection”.

Singurătatea devine și profilaxie, dar asta abia după ce ai adunat în viața ta atâtea dezămăgiri, suficiente figurine, cât să creezi un amplu grup statuar. Primii, de care am învățat să stau departe, au fost cei care își etalează bunătatea pe wall-uri și prin târg. Acești perfecți sunt dovada cea mai vie a ipocriziei umane. Și, de fapt, chiar încercarea cuiva de a se arăta perfect ar trebui să nască cele mai mari semne de întrebare, din simplul motiv că suntem imperfecți, și atât de mult alb și negru există în fiecare dintre noi…. Nu m-am înșelat niciodată, deși mi-aș fi dorit ca ceva să infirme supozițiile mele…

Cu cât un om s-a arătat mai puțin bun ca altul, cu atât mai aproape l-am simțit. Și calitate umană, onestitate și bune intenții am găsit acolo unde existau și vicii puternice, vulnerabilități, sensibilități exacerbate, drame sau neîmpliniri. Nu fericirea proprie, și nici bunăstarea, și nici premiile sau diplomele îi fac pe oameni buni, empatici și săritori. Suferința este singura capabilă să facă un om altruist.

M-am făcut un om singuratic, la cererea indirectă a celorlați, după pariuri multe și proaste, creditate ba de un nume cu reputație bună, ba de o titulatură redutabilă, ba de o mască reușită. Ridurile m-au înțelepțit… mișcările neezitante, mutările, alegerile dure la care m-am supus… Nu mă plâng acum, pentru că am plâns suficient când a trebuit să mă prefac că mă interesează ceva ce nu mă interesa, când am zâmbit forțat și când am suportat piesele de teatru din jurul meu făcându-mă că le cred.

Și cel mai tare m-am însingurat când în jur am adunat mulți oameni. Nu împărțeam nimic cu ei, poate doar încăperea… Dar încăperea părea neîncăpătoare pentru orgolii și pentru cuvintele mari, cu care se juca ping-pong. Mirosul putred al interesului se amesteca cu parfumurile scumpe și toată lumea se prefăcea că nu-l simte. Modestia, simplitatea, firescul erau niște otrăvuri pe care era bine să le ascunzi într-o inccesibilitate îmbrăcată cu condescendență.

Discuțiile cu replici standardizate m-au însingurat. Minciuna care țipa dincolo de răspunsul cliché: „Sunt atât de prinsă cu proiecte”, aerul de superioritate din postările „știu că așteptați nerăbdători să vă spun cum…”, lovestory-ul penibil dintre comentarii: „Te iubesc, om frumos!”, urmat de reciprocitatea sentimentelor „Și eu!”. Nimic adevărat. Doar declarații de la care aștept într-o zi să nu mai poată cumpăra oamenii. Cuvintele sunt astăzi monede de schimb cu care poți achiziționa simpatie, avantaje și succes facil. Și toată lumea vede și nimeni nu vede.

Și cu cât m-am însingurat, cu atât a crescut recunoștința mea pentru cei pe care îi apreciez, oameni cunoscuți sau nu, cărora niciodată nu le spun că îi admir, de teama de a nu mă înscrie în rândul celor susceptibili de recompense ulterioare. Îi admir în tăcere, uneori nu pot apăsa nici butonul like. Like-ul nu mai mi-e credibil de multă vreme, probabil din ziua în care am văzut că el este doar o ocazie de branding personal contextual.

Mi-este bine așa, e un modus vivendi. Nu fac niciun efort să par simpatică, nu vreau să amuz pe nimeni, nu vreau să fiu „un om frumos”, nu vreau să fiu – ceea ce niciodată n-am vrut – sufletul petrecerii, nu pun filtre pe viață și nici pe ce sunt. Dacă trebuie să mint, aleg să tac. Nu urmez modele, nu cred în conceptul ăsta și îl argumentez cât se poate de simplu… cine a avut ceva de spus
într-un domeniu, fie el artă, tehnologie, medicină, muzică și a făcut istorie, nu a urmat un model, ci s-a bazat pe propria creativitate, cunoștințe, fler și personalitate.

Timpul unui om singur se măsoară altfel. Nu are ore fixe, nu are musafiri și nu se umple ușor. Se scurge ca niște flori de gheață bătute de soare. Și niciodată nu se sacrifică pentru alții. E un timp egoist, ai spune. Doar că acest egoism dă ocazie introspecțiilor, iar ele trezesc onestitate față de tine și față de ceilalți. Dar a fi sincer, în zilele noastre, nu e bine privit. Nu confortează partenerul de discuție, nu îi umflă pereții cardiaci ai ego-ului, nu îl validează, ca atare, nu-l confirmă.

În singurătatea mea, toate lucrurile au un rost. Întâlnirile la cafele sunt rare și se petrec doar cu cei pe care îi plac și cu
care împart afinități, proiectele în care mă implic sunt doar cele care îmi permit să nu mă pliez prea mult ca să încap într-un șablon, plimbările nocturne pe străzi nesigure îmi colorează realitatea, tăcerile mă ajută să nu câștig mulți prieteni de conjunctură și nativul meu blue feeling mă păzește de oamenii optimiști. Sunt fericită la masa mea îngustă, de pe care lipsesc fructele, dar stau imperial scrumiera și mâncarea gătită. Sunt mulțumită cu toate imperfecțiunile mele fizice și de caracter, pe care le simt particularități ale unicității mele. Sunt perfect conștientă că sunt mai bună ca alții și mai puțin bună ca unii. Mi-e cumplit de jenă să mă adresez pe Fb cu „Bună dimineața. V-am pregătit pentru astăzi….” ca și cum aș avea conștiința/certitudinea că spusele mele ar conta pentru miile de oameni.

Singurătatea mea e ca o adolescentă timidă, care așteaptă ca primul semn să nu vină de la ea.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii