Cautare




, Contributor

Opinii |
|

Alfred Neagu – Ca o carte nesfârșită, marea…

A străbătut mări și a tradus oceane de pagini. Și-a construit cu propriile mâini velierul pe care locuiește mai bine de jumătate din fiecare an.
 aboneaza-te
03_DnaAna_2018-6358

 

Iarna, își lasă barca în port și se retrage lângă Călimănești, în compania marilor scriitori pe care îi traduce. Alfred Neagu are atâtea de povestit, încât pare că în biografia lui de până acum au încăput cel puțin nouă vieți.

Îți aduci aminte care a fost prima carte pe care ai tradus-o?

Prima carte… Mai interesant e cum am ajuns să urmez cursurile Facultății de Engleză. Simplu: cum mergeam eu aşa frumos pe Copou la vale – deci e vorba de Iaşi – şi treceam de Universitatea „Al. I. Cuza”, unde terminasem cu vreo şase ani înainte Facultatea de Limba şi Literatura Română, mă întâlnesc cu un fost coleg. „Unde te duci?” „La facultate.” „Ce să faci?” „Să mă înscriu la Engleză. Cei cu o facultate pot intra la Engleză fără examen.” „Hai că merg şi eu.” Şi uite-aşa am ajuns traducător, intrând la Engleză fără să ştiu o boabă, doar fiindcă m-am întâlnit cu un coleg. Cele mai importante şi mai dramatice schimbări din viaţa mea – şi cred că şi din a multor altora – au fost guvernate nu de mari idei sau hotărâri definitive, ci de marele dirijor al sorţii: întâmplarea.

Pe ce căi te-a mai dus apoi întâmplarea?

Terminasem prima facultate şi fusesem repartizat în Regiunea Autonomă Maghiară, la Lăzarea, lângă Gheorgheni, la trei kilometri de polul frigului din ţara asta – Joseni –, unde prima zăpadă cădea în octombrie şi se topea în mai. După doi ani eram convins că tot Universul trăieşte mai mult sub zăpadă. Şi a venit vacanţa de primăvară, care acolo e la fel ca vacanţa de iarnă, şi cum stăteam eu aşa lângă soba cu rumeguş şi mâzgăleam nişte hârtie, hotărât să-mi petrec zilele de vacanţă acolo, între manuscrise, cărţi şi gânduri importante, numai ce aud un şuier. Întâmplarea tocmai plimba un tren pe calea ferată şi l-a făcut pe mecanic să tragă de sirenă pentru ca eu să ridic deodată capul şi să ascult, iar neuronii amorţiţi de frig să se dezmeticească şi să descopere că erau trenuri, şi că trenul însemna plecare. Într-o oră am fost la Gheorgheni, de acolo am luat un autobuz spre Piatra Neamţ şi apoi spre Iaşi unde locuia mama. În Iași, în fața Teatrului Naţional, văd pe trotuarul de vizavi un coleg. Aflu că avea probleme: era corector la ziarul „Flacăra Iaşiului”, făcuse nu ştiu ce şi i se pusese în vedere să-şi caute un înlocuitor. „Apropo, nu vrei să vii tu?” Eu? Profesor, viitor mare scriitor, eu care vorbeam şi în somn cu Shakespeare – să ajung corector la o fiţuică de partid? Niciodată! Peste o săptămână, cu groaza că trebuie să mă întorc la Polul Nord şi să nu simt mireasma teilor din Iaşi, eram la sediul ziarului, cu căuciula mândriei de viitor mare scriitor în mână, solicitând umil postul de corector de noapte. Am mai ajuns la Lăzarea după şase luni, ca să-mi găsesc plapuma mâncată de şoareci şi să-mi iau troacele abandonate acolo. Aşa am ajuns să traduc prima carte de care nici nu-mi mai amintesc.

Când ai văzut prima dată marea?

După ce am navigat aproape 20 de ani pe mările şi oceanele din mintea mea, am văzut, în fine, şi marea, marea adevărată. Era în 1960. Studenţii anului meu, după săptămâni de muncă patriotică, au fost trimişi tot patriotic să cunoască ţara. Am fost urcați în vreo trei vagoane pornind să descoperim Republica Populară Română, care dormind pe banchetă, care în plasa de bagaje. Locomotiva cu aburi ne-a dus întâi spre nord, Suceava, Botoşani, apoi spre vest, Târgu Mureş, Cluj, Oradea, apoi am ajuns la Tulcea și de acolo, cu o navă cu zbaturi, la Sulina. Apoi, cu o altă navă, una de pescuit, am pornit să ni se arate linia perfectă de demarcaţie dintre apele tulburi ale Dunării şi cele cristaline ale mării, imagine care constituia metafora perfectă a graniţei între cenușiul vieții în Republica Populară Română și aventura unei lumi libere, metaforă care avea să se transforme în realitate chiar în aceeaşi zi.

Cum așa?

Am fost conduşi la plaja din Sulina, însoţiţi de doi grăniceri. Ne-am despuiat în grabă şi, cum stăteam noi aşa în chiloţi aşteptând să ni se dea voie să intrăm în apă, ni s-a pus în vedere de un gradat că nu avem voie să ne aventurăm decât 50 de metri de la mal. Ne-am bălăcit în apa aceea mai mult a Dunării, iar eu am simţit valul venind dinspre larg, ca o invitaţie, o promisiune, o ademenire şi am pornit. Undeva, departe, spre orizont, se iveau din apă vârfurile unor pari de taliene şi m-am îndreptat spre ei. Voiam să ajung la apa aceea cristalină. Am ajuns şi am apucat unul din stâlpi, am stat să mă bucur de apa limpede. Se vedeau stâlpii cum se duceau spre adânc și plasele ce se unduiau odată cu valul şi m-am uitat spre mal. Toţi colegii mei erau în picioare pe plajă şi se uitau spre mine. Am simţit un val de mândrie stârnit de admiraţia lor evidentă că reuşisem să înot atât de departe. Când am ieşit din apă, am văzut în ochii colegilor nu admiraţie, ci reproş: fuseseră cu toţii obligaţi să iasă pe țărm, pentru că unul de-al lor trecuse graniţa celor 50 de metri. Am fost escortat de grăniceri la postul lor de control şi luat la întrebări: „De ce ai depăşit limita?… A, eşti de la Litere? Ce cărţi citeşti tu? Ce sunt părinţii tăi? Vrei să fugi din ţară?”. Am descoperit că metafora era adevărată: exista o graniţă perfectă între cenuşiului vieţii noastre de atunci şi apa limpede a libertăţii, la care jinduiam. Nu ştiam că un alt tânăr, născut în acelaşi an ca mine, cu aceleaşi jinduri ca mine, Dragoş Corneliu Cizmaşu, avea să fugă din ţară îmboldit de aceleaşi dorinţe şi să devină celebrul navigator Jimmy Cornell. Cu adevărat, la mare aveam să ajung mult, mult mai târziu, şi chiar să mă întâlnesc cu Jimmy.

Înainte de ’89, să traduci era o activitate mai bănoasă ca acum. Puteai trăi doar din ea?

Nu chiar. Traducătorii profesionişti nu aveau statutul scriitorilor. Aceștia din urmă luau de la Uniunea Scriitorilor avansuri consistente. La sfârşitul lui ’89, unii aveau datorii la Uniune de peste o sută de mii de lei, valoarea a două maşini Dacia, pentru lucrări pe care nu aveau să le predea niciodată. Traducătorii lucrau cu bucata: primeau banii după predarea textului. Oricum, tarifele erau mai generoase decât cele de acum. Dar nu, nu puteai supravieţui din traduceri, ele erau un fel de desert după salariul pentru postul pe care erai angajat. Şi ca nu cumva traducătorii să se îmbogăţească, în ultima vreme nu mai aveau dreptul să publice decât o singură traducere pe an.

Aș vrea să-mi spui câteva cuvinte despre marii tăi prieteni, scriitorii care au iubit marea, începând cu Radu Tudoran.

După Jules Verne, London, „Aventurile submarinului Dox”, la 14 ani, am descoperit în vitrine o carte pe coperta căreia era o fabuloasă corabie. Numele autorului nu-mi spunea nimic pe atunci, doar titlul: „Toate pânzele sus!”. Călătoria prin acele pagini a fost fabuloasă, așa că avea să mă împingă, după vreo 30 de ani, în aventura construirii iahtului pe care locuiesc acum, Doamna Ana. Pe autor aveam să-l cunosc exact când puneam chila iahtului, adică prin 1987, după alţi 30 de ani. Uneori, seara, mă invita în apartamentul său de pe Şipotul Fântânilor, din buza Cişmigiului, şi povesteam. Între noi era o distanţă de exact 30 de ani, el fiind născut în 1910, eu în 1940, dar când vorbeam despre mare şi bărci aveam amândoi aceeaşi vârstă, a adolescenţei. Acum, când ies pe mare şi ridic velele pe Doamna Ana, am senzaţia că-l salut pe prietenul meu Radu Tudoran, iar el, de acolo, de pe unde călătoreşte acum, îmi face semne cu umbra unui nor. Între prietenii mei au fost și Mircea Sântimbreanu,  și Titus Popovici. Cu acesta din urmă vorbeam mai mult despre pescuit şi vânătoare.

Hai să vorbim despre prima ta barcă. Cum ai reușit s-o construiești înainte de ’90?

Traversam lacul Siutghiol cu o barcă cu rame închiriată, era prin 1984. Eram cu soţia şi cele două fete ale mele, care aveau doar câţiva ani. S-a pus brusc pe furtună pe când eram undeva spre Ovidiu. Cu greu am ajuns la malul celălalt, uzi leoarcă. Atunci mi-am jurat să fac o barcă în care să nu-mi fie teamă că naufragiem. Și m-am apucat de muncă. Planul de forme mi l-a făcut şi la primul velier (Domniţa Ralu – pe una din fete o cheamă Raluca, pe cealaltă Domniţa), şi la cel de-al doilea (Doamna Ana) un mare proiectant de bărci, Mircea Dumitriu. Prima construcţie a durat o primăvară şi o vară. În anul următor, în 1985, am ieşit cu velierul pe mare, adică în faţa portului Tomis, după o mulţime de formalităţi cu grănicerii şi căpitănia: după ce lăsam actele mele şi ale bărcii la postul de grăniceri de la ieşirea din port, aveam voie să mă îndepărtez doar două mile de la mal, să fiu la vederea ţărmului şi să mă întorc înainte de lăsarea serii.

Nu ți-a bătut Securitatea la ușă să te întrebe unde vrei să fugi, la ce îți trebuie bărcile?

Când m-am apucat în 1987 de construirea celei de-a doua bărci, de 14 metri, am devenit suspect, motiv pentru care m-am pricopsit cu un „prieten” ce apărea o dată pe săptămână să vadă cum mai progresează construcţia. Era şi el pasionat de bărci, dar, curios, habar n-avea nici de bărci, nici de navigaţie. A continuat să mă viziteze până la revoluţie, când a dispărut brusc, ca să îl văd că apare apoi în noua haină de om politic al României Mari pe holurile Parlamentului, denunţând iredentismul maghiar: era în el o genă de mare patriot care dăinuia de dinainte de revoluție. Eu încă mai lucram la barca suspectă a cărei construcţie avea să mai dureze două decenii.

De ce așa de mult?

Construirea velierului Doamna Ana mi-a atras o mulţime de ironii pentru că nu se mai termina, de parcă nici eu nu voiam asta, nici barca. Ajunsesem de pomină. „Ce-ţi mai face barca?”, eram întrebat, de parcă barca ar fi fost bunica ce trăgea să moară. Vadim Tudor, care o vreme mi-a fost coleg de birou la Agerpres, îmi spunea: „Alfred, tu ai fost un copil genial: la cinci ani aveai mintea de acum”. Barca asta m-a învăţat o mulţime de meserii: tâmplar, dulgher, proiectant (am fost nevoit să refac eu pentru Auroritatea Navală Română planurile bărcii în toate detaliile, fiindcă Mircea Dumitriu, proiectantul ei, plecase şi el pe un ocean aflat sus de tot; am învăţat un program de desen tehnic şi am obţinut ştampila de aprobare pe planuri), marangoz, iniţiat în răşini, lacuri, fibră de sticlă (pe coca Doamnei Ana, am pus eu singur într-o vară întreagă 2.500 de metri pătraţi de fibră de sticlă, un sfert de hectar, muncind ca la piramide) etc. Da, barca asta e copilul meu şi, ca orice părinte, sunt convins că nu e altul mai frumos şi mai deştept, deşi nu seamănă cu mine.

Nu era mai simplu şi mai ieftin să-ţi cumperi o barcă?

Cu siguranţă. Dar barca asta m-a învăţat o mulţime de lucruri despre mine, despre limitele, calităţile şi defectele mele, m-a învăţat ce-i disperarea şi bucuria de a o scoate la capăt. Barca m-a lăsat fără bani, fără speranţă, contemplând imaginea unui naufragiu total înainte de a ajunge la apă, dar şi bucuria de a merge mai departe. Întotdeauna, o construcţie e o aventură, dar cea a unui velier e o aventură fără sfârşit. Când o să ajung la poarta aceea, știi tu care, Sfântul Petru o să mă întrebe: „Fiule, ce-ai făcut tu pe lumea aia?” „Păi, am făcut şi eu o barcă.” „Aha, ei, atunci, fii iertat, hai, intră.” „Dar pot să mai văd barca?” „Mda, dar numai de sus.”

Ai făcut o barcă, două chiar, și zeci de traduceri, între care multe cărți despre mare și navigatori. De curând au apărut două, ambele volume de referință: „Navigând singur în jurul lumii”, de Joshua Slocum, și „Lumea tăcerii”, de Jacques-Yves Cousteau. Ai citit și ai tradus, dar ai și trăit o groază de istorii cu oameni și bărci. Acestea din urmă nu au ajuns pe hârtie…

Știu o mulţime de poveşti cu bărci care n-au fost scrise şi nu vor fi niciodată. Pe când stăteam în portul Tomis cu Domniţa Ralu, prin 1987, pe chei a apărut o barcă de vreo 10 metri adusă pe un trailer. Era din lemn şi avea să fie îmbrăcată în fibră de sticlă. Interesantă nu era barca, ci constructorul ei: un fost militar artificier, căruia îi explodase în mână o grenadă de antrenament şi acum dreapta se termina cu o proteză. Şi totuşi, mânuia bormanşina, pensula, lemnul cu dexteritate. Era de pe la Piatra Neamţ, făcuse toată barca aceea cu o singură mână, cu tenacitate şi pricepere; acolo, la poalele Carpaţilor, visase şi el marea. Pe lângă el se perindau o mulţime de oameni dornici de plajă, se uitau în trecere la omul care se agita de colo colo lângă coca unei bărci, fără să realizeze că era barca mâinii stângi, mai bine făcută decât cu două mâini drepte. Mare patima asta a bărcilor! Mai ştiu o ambarcațiune, de fapt, e cea mai dichisită pe care am văzut-o… Proprietarul ei îi aduce noi îmbunătăţiri în fiecare an. Are tot ce a închipuit lumea mai practic, inclusiv panouri solare de ultimă generaţie și eoliană de încărcat bateriile. Un angajat vine mereu şi mai face ceva la interior, pe punte, mai apare un reflector de noapte. Părintele ei vine în inspecţie de câteva ori pe vară s-o vadă, îi mai aduce ceva în zestrea şi aşa foarte bogată. Numai că barca asta minunată nu a ieşit din port niciodată! E ca o mireasă fecioară, la care mirele se uită cu atâta admiraţie, încât nu îndrăzneşte s-o atingă. Doamne, câte poveşti pot avea bărcile astea la care visăm şi care poate că ne visează şi ele pe noi…

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii