Cautare




, Fashion Editor

"Fashion is like eating. You shoudn't stick with the same menu." Kenzo Takada www.codenoir-style.com

ForbesLife |
|

Alex Potocean: „Nu cred că e competiție în meseria mea“

Când am văzut prima oară filmul „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile“, nu l-am remarcat pe Alex Potocean. Eram în Franța și mă bucuram să văd la cinema filmul românesc care câștigase Palme d’Or la Cannes, iar Vlad Ivanov îmi luase ochii.
Alexandru Potocean2

Potocean m-a interpelat  abia acum câțiva ani în „The Whistlerblower“, unde chimia pe ecran cu Rachel Weisz era atât de bună încât mi-a părut rău că rolul său nu a fost mai consistent.

Datorită regizorului Bogdan Mirică, l-am descoperit în scurtmetrajul „Bora Bora“, unde m-a convins să țin cu Ion Ion, un sătean ursuz lipsit de noroc.

Ion Ion m-a făcut să-l imaginez pe actorul din spatele rolului ca un om direct, brutal de sincer și zburlit de viață, care vorbește puțin. Și un om care, cum mi-au confirmat-o și alții, are coloană vertebrală.

Suprafața sa aspră am regăsit-o și în ultimul său film, „Marița“, debutul în lungmetraj al lui Cristi Iftime, care a câștigat la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary Premiul Juriului FEDEORA pentru cel mai bun lungmetraj din competiția „East of the West“.

Alex Potocean este Costi, fiul lui Alexandru (Adrian Titieni), care trece printr-un moment de viață alături de tatăl său în mașina acestuia (Marița), o Dacie veche pornită pe un drum de iarnă din Moldova. Un rol subtil unde lucrurile se întâmplă dincolo de replici. 

Vorbești mult despre disciplină și lucrezi minuțios, ca un sportiv, pentru fiecare rol. Pentru cineva care recunoaște că nu a fost ambițios sau competitiv din copilărie, ce te motivează?

Așa este. Competiția și nevoia de a le dovedi celorlalți că sunt în stare să fac un lucru sau altul nu m-au reprezentat niciodată. Singura chestie care mă motivează este să-mi expun cât mai exact punctul de vedere și să mă conving pe mine că pot sau nu să fac un lucru sau altul. Și, bineînțeles, calitatea execuției. În rest, vedetismele de orice fel mă lasă rece.

Într-o meserie unde concurența pentru un rol, mai ales unul bun, este un lucru firesc și parte din joc, poți să nu fii competitiv?

De când competiția e așa de firească? Mi-e teamă că nu mai suntem capabili să ne detașăm de principiul competiției, impus cu atâta încăpățânare de sistemul în care trăim. Nu cred că e nicio competiție în meseria mea. Vorbim, pur și simplu, de „accept sau nu accept“ o estetică, o propunere etc.

Ce înseamnă rol bun? Ăla pe care îl decretează un juriu ca fiind bun? 

Sunt non-competitiv! De asta am ajuns până aici.

Spui că nu vrei să joci în Shakespeare pentru ceea ce reprezintă piesele sale și felul în care ele sunt puse în scenă. Te-ai gândit, oare, să propui un nou unghi de vedere, ca actor sau, de ce nu, ca regizor?

În primul rînd, să fiu regizor rimează cu o cădere nervoasă. Nu știu cum pot alții să fie regizori. Îi admir sincer pentru răbdare (acolo unde e cazul).

În ceea ce-l privește pe Shakespeare, când vom fi în stare să lăsăm la o parte prejudecata că e „cel mai mare și mai bun și mai și mai“, poate că atunci îl vom regăsi din alt unghi. Când vom fi mai critici cu istoria impusă de el în piesele sale și vom căuta să o judecăm din alte perspective, poate că atunci va căpăta noi dimensiuni… nu neapărat atât de bombastice.

Ai jucat cu Rachel Weisz în „The Whistleblower“ și alături de Colin Farrell în „The Way Back“, regizat de Peter Weir. Cum a fost să colaborezi cu ei și mai ales cu regizorul care a semnat „Witness“, „The Truman Show“ sau „Dead Poets Society“? 

Cum să fie… ca peste tot. Ore lungi de filmare. Overtime plătit, sau nu. Vedete mai comunicative, sau nu. Regizori mai creativi, sau nu.

Una peste alta, am învățat să nu mai merg „la pomul lăudat cu sacul“. S-o iau mai ușor.

În ultimul tău film, „Marița“, ești personajul principal, Costi, singurul dintre trei frați care reușește să fie direct și frontal cu tatăl său. Ce te-a determinat să accepți rolul și cum te-ai pregătit pentru el?  

Relația mea cu Cristi Iftime a început cu „Tabăra din răzoare“, prin 2013. De atunci caut să colaborez cu el cât mai des posibil pentru că felul lui de a vedea și judeca lumea îmi este foarte propriu. Așa s-a întâmplat și la „Marița“.

Pregătirea a fost foarte minuțioasă, având în vedere specificitatea acestui tip de cinematografie. Repetițiile au durat vreo două luni cu totul. A fost mult de lucru tehnic, dar și în ceea ce privește construcția de personaj. E dificil uneori să ajungi să înțelegi un anume tip de raportare la anumite probleme. În final, cred că ne-a ieșit mai mult decât onorabil.

Până acum te-am văzut mai mult în roluri de băiat bun – cum de nu ai interpretat și un băiat rău? O să avem o surpriză pe viitor? 

Dacă personajul Sifon din „Nu există-n lumea asta“ e băiat bun, înseamnă că s-a redefinit „bunătatea“.Veți avea surprize cu mine, stați liniștiți!

Pregătești o carieră afară, dar te-ai implicat și într-un proiect de teatru independent la noi, cu toate că preferi filmul. Ce ne poți spune despre proiectele tale pentru 2018?

Nu am un scop programatic de a face carieră afară. Voi continua să colaborez în filme, reclame etc., la fel ca și acasă.

Nu o să renunț la independența teatrală, însă voi fi mai selectiv. Anul 2018 începe cu piesa „1984“, de George Orwell, la TNB, unde sunt și angajat, și continuă cu proiectele de la „Macaz Bar Teatru Coop“, „Odeon“, „Metropolis“.

O ultimă întrebare pe care voiam să ți-o pun de când te-am văzut în „Nu există-n lumea asta“, unde dansai pe o manea. Cum într-un interviu recent apărai manelele, pot să întreb ce muzică ascultă Alex Potocean acasă? 

Ascult orice mă face să mă simt bine. Manele, punk, sau Satie, îmi plac piese din toate genurile atât timp cât îmi spun ceva (și de obicei cam spun… că de aia îmi plac). Îmi plac și Sepultura și The Streets, Motorhead sau Dead Kennedies, Joy Division sau Little Richard. Este adevărat că muzica cultă, clasică, mă cam deprimă. E cam ca la Shakespeare, „trebuie să-ți placă“…

Manelele (unele, că nu-mi plac toate) au această calitate. Mi se pare foarte interesant cum oamenii care condamnă acest gen (de obicei pe criterii de rasă) rup stilul pe manele pe la câte o petrecere după ce iau niște shoturi la bord. Hai s-o lăsăm mai moale cu elitismele și să ne simțim bine.

Citește și Cele „Trei etaje” ale fascinantului Eshkol Nevo la București

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii