Pentru început, vă întreb cu o curiozitate maximă: când vedeți părinții stând acasă ore în șir cu copiii pentru teme, ce părere aveți?
E greu să judecăm. Sunt copii care au nevoie de sprijin pe termen lung cu temele. De pildă, copiii vizual-spațiali sau cei cu inteligență kinestezică au dificultăți naturale pe sarcini analitice, secvențiale. Școala nu le folosește deloc abilitățile native și îi împinge pe căi de cunoaștere mai puțin flexibile. În realitate, dacă acești copii ar avea teme de tipul: „Construiește, modelează conceptele, demonstrează-le practic, creează dispozitive care explică…, desenează hărți mentale …“ – ar resimți acele momente ca pe un triumf academic de care, altfel, nu au parte. Din păcate, temele românești se adresează unei singure felii de gândire umană: cea care solicită analiza și modul de operare secvențial, logic-matematic și abstract, nerecunoscând cel puțin alte 7-8 componente: inteligența naturalistă, verbală, inter- și intrapersonală, muzical-ritmică, existențială, spațială etc. Din acest motiv, mulți copii simt că le este greu și nu înțeleg de ce. Ajung să creadă că este ceva în neregulă cu ei, că nu sunt suficient de inteligenți. Devin dependenți de sprijinul părinților din nesiguranță și din complexele de inferioritate pe care le dezvoltă. Părinții, la rândul lor, sunt frustrați și speriați, simt că înoată împotriva curentului. Sfatul meu este să vă ajutați copiii cât de mult au nevoie. Singurul risc este să deveniți o cârjă, nu un antrenor. Adică să creați o situație neproductivă, în care peste caietul de teme se revarsă mai mult emoțiile și frustrările decât gândirea și opimismul.
Poate că sunt părinți care ar vrea să ne întrebe ce pot face cu un copil căruia nu-i place școala. Trebuie să-l obligi să-și îndeplinească sarcinile școlare?
Poți să stai cu folos lângă copil sau degeaba. Importantă este energia ta, starea ta emoțională, care este un câmp vibrațional receptat de emisfera dreaptă a creierului încă foarte activă la copii, și capabilă să interpreteze intuitiv date de care noi, adulții, suntem mai puțin conștienți. Tensiunile parentale dau rezistență în creșterea organică și trimit semnale de panică pentru sistemul limbic al copilului – acela care dă impuls pozitiv pentru creșterea cognitivă, care declanșează progres, stagnare sau regres. Deci, nimic nu funcționează realmente pe termen lung, dacă aparenta creștere intelectuală are la rădăcină toxine emoționale agresive, neliniștite, frică, vinovății, rușine. Copiii cresc o vreme, împinși de la spate de fricile parentale și de proiecțiile ratării, după care regresează sau își blochează șansele de evoluție cu adevărat motivate.
Ce trebuie să facă părintele ca să fie cu adevărat un ajutor prețios?
Părintele trebuie întâi să modeleze mediul înconjurător: copiii sunt fundamental influențați de atmosfera din casă, de ritmicitatea rutinelor, de liniștea și echilibrul energetic al căminului. Așezarea la teme trebuie să semene puțin cu un ritual. Cu o oră înainte, copilul are nevoie de „resetarea amigdalei“, adică de activități care vorbesc sistemului limbic, îl liniștesc, îl echilibrează. Acestea sunt pictura, dansul, muzica, jocul cu nisip kinetic, cu plastilină sau lut. Și este nevoie de conectarea cu adultul care îl sprijină: contact ochi în ochi, o glumă împărtășită spontan, joacă liberă.
Așezarea la teme e ideal să intervină după aceste descărcări și reîncărcări emoționale. Apoi, în spațiul propriu-zis de lucru, părintele trebuie să rămână total prezent și conectat la ce face copilul, atât timp cât acesta o cere. Să-i servească el însuși ca model de echilibru și focus. Copiii au darul de a-și sincroniza energia cu cel mai puternic din casă. De aceea, la teme, părintele trebuie să transmită, prin ceea ce este sau face, starea de concentrare, de liniște și de autocontrol. Nu-i poți cere unui copil să fie motivat, atent și eficient dacă nu ai tu însuți această stare.
Copiii care au sprijin 100% ajung singuri independenți, la un moment dat. Partea proastă este că unii părinți încep lecțiile cu văicăreli și cicăleli, cu nesfârșite condiționări, nervi și plictiseală.
Toate lucrurile merg bine în viața copilului dacă pui între tine și copil energii blânde, ferme și echilibrate, planificate înainte. Trebuie să alungi frustrarea sau nervii, să le pulverizezi, înainte să ajungă la receptorii emoționali ai copilului. Nu se poate altfel. Noi, adulții, dăm tonul.
Cum recuperezi ca părinte un copil cu dificultăți mari la lecții?
Aici e vorba de o treabă aproape științifică. Nu poți porni intuitiv la lucru. Ai nevoie de o diagnoză a rămânerii în urmă: când a apărut, de ce, care sunt deprinderile pe care nu le stăpânește. Unde s-a rupt filmul și ce anume din logica și emoționalul copilului trebuie sprijinite? După care urmează planul în timp. Unde vreau să ajung cu
el, în cât timp și exersând ce?
Pentru asta, părintele are deseori nevoie de sprijinul unui profesor. Încă o dată subliniez, nu ca un meditator permanent pe termen lung, ci ca un profesionist care știe să alcătuiască un program de tip remedial. Deci, părintele are nevoie de sprijin, la rândul lui, de la un dascăl avizat. Eu fac asta cu familiile, în cadrul atelierelor de evaluare și feed-back. Le dau, în discuții individuale, imaginea clară a competențelor școlare în raport cu programele, stabilim unde e de lucru, în ce ritm și când vom evalua final impactul programului de recuperare. Orice învățător sau profesor bun ar trebui să sprijine astfel familiile, croind împreună programe diferențiate pentru copiii cu ritmuri mai lente sau hopuri în dezvoltare.
De ce ajunge un copil să urască școala?
Mulți ajung să urască școala pentru că s-au lovit de prea multe neputințe personale, nu au avut momente de glorie, trăiri de tipul „Yes, I did it!“. Ce poate face părintele este să lucreze cu copilul lui sau să-i găsească un tutore personal care știe să creeze un program remedial inteligent, care să dea sentimente de reușită. Dar, atenție, meditațiile pe termen lung devin o cârjă, o formă de dependență. Adevăratele programe de recuperare se fac pentru 3-6 luni, cu obiective clare și management atent al timpului/efortului. Orice copil care nu iubește școala are nevoie de sprijin. Altfel, stresul devine nociv pentru sănătatea lui sufletească.
Cum arată învățătorul ideal pentru un copil din învățământul primar? Și dacă puteți schița și portretul-robot al părintelui ideal.
Un învățător bun trebuie să știe carte în primul rând: psiho-pedagogie școlară și metodicile predării disciplinelor școlare – dar nu așa, pe hârtie, ci concret și aplicat la clasă. Trebuie să fie ferm și organizat, cu rutine de lucru bine stabilite și intuiții psihologice pentru fiecare copil. Unii au nevoie de mai multă blândețe și încurajare, alții au nevoie de ceva autoritate și control. Un învățător bun știe să își mascheze preferințele pentru un elev sau altul, să nu eticheteze, să nu compare copiii, să nu creeze între ei topuri și complexe de inferioritate. Un învățător bun ține minte că până pe la clasa a III-a, copiii nu sunt încă desprinși de gândirea magică, adică au nevoie de joc, de activități creative, de poveste. În relația cu părinții, un învățător bun știe că nu negociază câte teme dă – pentru că știe exact cât este necesar. În același timp, știe să implice familiile în ce se întâmplă în clasă, știe să comunice despre fiecare copil și să ofere sprijin diferențiat în clasă sau pentru familii. Un învățător bun scoate fiecare copil din zona lui de confort, îl provoacă și îl însoțește, ca un antrenor. Ține la ordinea în caiete, la claritatea vorbirii și expresivitatea comunicării. Este atent să predea matematica logic, cu sprijin în concret și intuitiv.
Un părinte ideal, în primii ani de școală, susține programul de teme pentru acasă, dar, mai ales, nu lasă școala să devină tunelul care absoarbe identitatea copilului său. El știe că rolul familiei este acela de educație informală prin joc și conectare, prin citit, vizite, excursii, vizionări de documentare, participări la evenimente artistice sau tehnice, în afara cadrului școlar. Toate dozate pentru că fiecare copil din lumea asta are nevoie de timp liber propriu, la discreția sa, fără să fie monitorizat, organizat sau ofertat cu idei de adult. Și mult timp în aer liber, sport și joacă afară, departe de griji administrative sau obligații școlare.
