Ştii că te numeri printre „sonorişti” când aştepţi cu nerăbdare să înceapă luna noiembrie ca să-ţi reiei locul la unul dintre concertele festivalului organizat de violistul Răzvan Popovici & friends. Sau când îţi aduci aminte că în ediţia „Love Unlimited” din 2012, la Palatul Bragadiru, ai ascultat, în aceeaşi seară, Eric Satie şi Astor Piazzolla – muzică ieşită din mâinile magice ale pianistei britanice Joanna MacGregor, care vorbea parcă despre tine. Sau când ai trecut, la Ateneul Român, de la Ceaikovski la nebunia pentru două piane a compozitorului John Adams, „Hallelujah Junction”. Sau când ţi-ai umplut plămânii cu aerul devenit sonor în Sala de Marmură sau Sala Bizantină de la Cercul Militar Naţional. Sau când ai mângâiat cu privirea candelabrele din Sala Unirii a Palatului Cotroceni, unde are loc, în fiecare an, deschiderea festivalului.
În 2013, în aceeaşi Sală a Unirii, la începerea concertului scena s-a întunecat brusc, reflectoarele luminând apoi balconul, unde muzicianul Olivier Darbellay a interpretat „Appel interstellaire” pentru corn solo de Olivier Messiaen. O alegere firească pentru o temă aparent nefirească: „UP”. Dan Dulău, Art Director al festivalului şi creatorul păsării SoNoro, consideră că „prin acest concept muzical şi tematic special – zborul, cerul, muzica înaltă, de factură eclectică, pornind de la baroc şi ajungînd la piese contemporane de muzică de cameră – se rezumă şi evoluţia continuă a festivalului”.
Click aici pentru o galerie foto cu Festivalul SoNoRo 2013.
Efervescenţa lui Răzvan Popovici şi pasiunea cu care vorbeşte despre tot ce semnifică brandul SoNoRo sunt suficiente pentru a te convinge de importanţa muzicii şi a unui festival de gen în ţara noastră. „Festivalul SoNoRo a reuşit să schimbe, în doar câţiva ani, perspectiva multora asupra muzicii de cameră în România şi să poarte suflul sonor bucureştean, cu mare succes, în capitale europene precum Londra, Viena, Atena, Sofia, Istanbul sau Riga”, povesteşte el, amintind apoi de SoNoRo Arezzo, în oraşul italian reuşind chiar construirea unui eveniment de sine stătător.
Totuşi, nu pot uita de criza financiară care ne-a cuprins de ceva vreme şi îl întreb pe Răzvan cum reuşeşte să se susţină o astfel de manifestare culturală. „Calitatea festivalului şi consecvenţa în organizarea acestuia – atât artistică, precum şi conceptuală – ne-au ajutat nu doar să ne păstrăm partenerii, ci şi să atragem alţii noi. Dat fiind că fondurile instituţiilor de stat sunt extrem de limitate, peste 80% din finanţare o obţinem din mediul privat”, îmi explică el, asemeni unui veritabil manager.
Astfel, în cei opt ani de existenţă, proiectul SoNoRo a crescut organic, fiind recunoscut deja ca un festival elegant, rafinat, intim, în care detaliul este semnificativ. Iar pasărea SoNoRo a devenit simbol al libertăţii, dezinhibiţiei, creativităţii şi bucuriei muzicii, zburând nestânjenită printre sunete. Pianista Diana Ketler, care îndeplineşte rolul de director artistic al festivalului, îmi confirmă că toată consistenţa şi coerenţa festivalului sunt date de muzicienii participanţi, oameni în care au încredere atît pe plan muzical, cât şi pe plan personal. „În mediul stresant al unui festival de muzică de cameră, unde toţi trebuie să fie maeştri ai concentrării şi ai încrederii, nu e loc pentru dive. Bineînţeles, calitatea concertelor reprezintă preocuparea noastră principală, iar timpul plăcut petrecut înainte şi după concerte nu e decât cireaşa de pe tort”, adaugă ea.
În plus, tematica aleasă în fiecare an oferă o personalitate diferită fiecărei ediţii a festivalului, inspiraţia venind, după spusele Dianei, de oriunde. Inclusiv de la un citat al lui Joseph Brodsky – un gând care topeşte în el sunete şi tăceri deopotrivă şi care a devenit motto-ul ediţiei de anul acesta: „and the clearer the song is heard, the smaller the bird”.
