Sharon are o voce blândă, râde din suflet și povestește cum rar îmi este dat să aud. Nu a mai fost niciodată în partea de est a Europei și e pentru prima dată când a ajuns în România, iar până ne-am acordat una la cealaltă, am vorbit despre America, despre protestele din România și despre statuile ludice din fața Teatrului Național.
Sharon, ești fiica celebrului jucător de baseball Jackie Robinson, consultant educațional pentru Major League Baseball, autoare a numeroase cărți de ficțiune și non-ficțiune, mamă și, nu în ultimul rând, bunică. Care e povestea ta?
Cred că e foarte interesant că, odată cu fiecare etapă a vieții, devenim altcineva. Am văzut această transformare în tatăl meu, iar după ce tatăl meu a murit, am continuat s-o observ la mama mea. Inițial, am lucrat ca asistentă-moașă, ajutam mamele să aducă pe lume copii, timp în care am început să scriu și să public. Am avut un fiu, m-am căsătorit și am divorțat, iar după ce fiul meu a absolvit liceul, am vrut să fac ceva diferit și am ales baseballul, decizie care se dovedește a fi nemaipomenită. Poate părea o diferență enormă de la a fi moașă la a conduce o organizație non-profit, însă continui să fac ceea ce îmi place și anume să ajut copii, să îi educ, deci sunt tot un soi de „moașă“. Ce-mi place cel mai mult la munca mea este că primesc o mulțime de îmbrățișări de la copii, așa că mi se pare că obțin mai mult decât ofer. În plus, baseballul este un sport pe care îl iubesc și îmi place că pot fi în culisele lui, ca instrument educațional, deoarece are foarte multe valori cuprinse în el, de care copiii se pot agăța.
Vorbești despre baseball cu atât de multă pasiune, încât mi-e imposibil să nu te întreb ce îți place cel mai mult în acest sport?
Cel mai mult îmi place să fiu suporter, ceea ce e un pic dificil prin prisma muncii mele, însă asta am fost prima dată și asta voi fi mereu: un fan. Îmi place că pot crea relații între jucători și copii și facem acest lucru atât în școli, cât și în parcurile de baseball, astfel încât copiii să înțeleagă cine sunt cu adevărat idolii lor. Evident, uneori este doar o întâlnire superficială, însă, câteodată, relația este cu adevărat temeinică, iar asta mă bucură cel mai mult. Îmi mai place să vizitez ballpark-urile. Urmează să participăm la All-Star Game, deci ajungem la un nou nivel, apoi unul dintre câștigătorii concursului de eseuri va participa la All Series.
Înțeleg că baseballul reprezintă un procent foarte mare din viața ta, însă cine este Sharon astăzi?
Astăzi mă redefinesc. Mi-am pierdut fiul, a murit la 34 de ani, acum doi ani, o experiență foarte traumatizantă. A avut doi copii care acum fac parte din viața mea, însă a fost foarte greu, mai ales pentru că era unicul meu copil. Așa că, ți-o spun cu toată sinceritatea, acum abia încep să ies din perioada mea de durere și să încep să trăiesc din nou, iar asta e minunat. M-am mutat într-un oraș nou, în O.C., Florida. Iubesc oceanul și ador plaja. Trăiesc literalmente pe marginea oceanului: există o singură stradă de o milă pe care o străbat în aproape fiecare dimineață pentru a mă bucura de răsărit, apoi mă întorc acasă și lucrez la noua mea carte. Port și responsabilitatea mamei mele, care are 96 de ani, ceea ce implică să călătoresc des la New York pentru a fi cu ea. Și cam asta mă rezumă acum, acest sentiment că viața merge mai departe. Și, de fapt, cred că despre asta este viața: ai momente mărețe și momente mai dificile, dar trebuie să mergi mai departe. Și nu doar asta, ci ai „obligația“ de a înflori, a izbândi, a reuși.
Îmi povesteai un pic mai devreme despre noua ta carte la care lucrezi acum. Despre ce e vorba?
E o carte ciudată… este vorba despre mine la vârsta de 13 ani. Am împlinit 13 ani în 1963, deci e un roman a cărui acțiune se petrece în acele vremuri. În America, anul 1963 a fost un punct de cotitură pentru Martin Luther King și pentru mișcarea Free Silver Movement. Tot în acest an are loc și Children’s Crusade, un marș pentru susținerea drepturilor omului, unde, pentru a atrage atenția către campania Free Silver, unul dintre liderii mișcării a venit cu ideea mobilizării copiilor în această cruciadă, transformându-i în punctul central al campaniei împotriva segregării. Tata ne-a adus la acest marș, iar apoi a organizat acasă la noi o strângere de fonduri pentru Martin Luther King. Așa că în această carte aduc împreună două povești: vârsta mea cu toate provocările ei și contextul socio-politic din acea vreme, vorbind despre schimbare, despre egalitate, despre drepturile omului. E un subiect relevant și pentru copiii din ziua de astăzi, deoarece în aceste zile totul trebuie să fie corect și suntem foarte vulnerabili în a mai face diferența dintre bine și rău.
Sharon, ce te motivează în ideile și inițiativele tale?
Sunt motivată de iubirea pe care o am pentru copii. Eu și fiul meu eram foarte apropiați și lucram mereu împreună. Dar sunt motivată și de dragostea pentru oameni, în general. Cred că putem să luptăm pentru a face diferența. Asta e forța mea motivatoare. De exemplu, în munca mea cu baseballul, am introdus și un concurs de eseuri, astfel încât copiii să înțeleagă și să-și însușească cunoștințele pe care le dobândesc. Învață despre obstacole, despre cum să le depășească. Câteodată, copiii scriu despre de ce să fii o majoretă și care este parcursul, altă dată vorbesc despre bolile pe care le au, despre tumori inoperabile, despre abuzuri sau despre pierderile pe care le-au suferit. Este o terapie și nu numai pentru copii, ci mai ales pentru profesori și părinți, pentru că îi pot cunoaște mai bine pe copiii care scriu aceste eseuri. Învață să trăiască liber, într-o societate care îi consideră egali, învață să-și asume cine sunt, să-și depășească temerile. Câteodată, poveștile sunt atât de grele, încât abia cunoscându-l pe copilul respectiv înțelegi, de fapt, cât de mult se străduie să reușească.
Ai avut o carieră de 20 de ani ca asistentă-moașă și educator, ai predat în universități de prestigiu precum Yale, Columbia, Howard și Georgetown, iar acum ești vicepreședinte al Fundației Jackie Robinson. Care este lecția cea mai impunătoare/prețioasă pe care ați învățat-o în viața ta?
Cred că am fost binecuvântată să descopăr ce îmi place să fac. Am învățat lucrul acesta de la tata și nu e deloc puțin. Bunica mea și-a dorit ca eu să fiu asistentă, mama – la fel. Pe atunci, femeile nici nu aveau posibilități de muncă foarte variante: erai fie profesoară, fie asistentă. Așa că, în adolescență, tata m-a încurajat să fac orice îmi place. O altă lecție pe care am învățat-o din lupta negrilor în America, din experiența părinților mei, este că trebuie să te tot ridici, că viața nu e ușoară, dar e ceea ce avem și trebuie să facem totul din ea. E responsabilitatea ta să o transformi în „mai bine“.
Cred că totul este despre iubire, inclusiv munca ta este despre iubire, despre iubirea pentru oameni, pentru copii. Despre ce scrii, care îți sunt subiectele preferate?
Sunt un povestitor. Copiii îmi pun o întrebare și eu le spun o poveste, deci asta fac și în cărțile mele. Spun povești care, la rândul lor, spun povești adevărate pe care le-am întâlnit și care îmi oferă o perspectivă. Am scris o mulțime de cărți despre tatăl meu. Am scris foarte mult despre sacrificiu, despre baseball, despre cum sportul i-a fost canvas/supapă de refulare pentru orice se întâmpla în viața lui. Am scris 12 cărți pentru copii și două cărți pentru adulți. Plus o poveste de dragoste care nu e chiar atât de reușită, pentru că a fost prima dată când am scris ficțiune și am încercat romance, dar a fost destul de greu. Eram foarte tânără, iar atunci când s-a publicat, am fost foarte rușinată. O dată ce scrii pentru copii, e destul de greu să te întorci să scrii pentru adulți. Îmi place mai mult să scriu pentru copii, să merg în școli, să vorbesc cu copiii despre scris, despre cum îți dezvolți vocea prin scris, despre încredere.
Vorbești despre copii cu atât de multă pasiune, cum rar îmi este dat să întâlnesc. Cum sunt copiii din zilele noastre?
Sunt atât de interesanți! Am și acasă nepoțeii mei, deci văd copii atât acasă, cât și în școli, și în fața dispozitivelor, dar și fără tablete, atunci când interacționează cu tine. Găsesc copiii foarte curioși și reușesc să îi antrenez în discuții, indiferent cât de mare e audiența. Îți dau un exemplu: am fost în Cape Cod, Massachusetts, la școala nepoatei mele, care are șase ani, invitată să vorbesc despre cărți. „De unde începeți să scrieți o carte?“, îi întrebam, iar ei răspundeau că mai întâi desenează coperta, apoi scriu cartea. Așa că, atunci când eu le-am spus că încep să scriu efectiv cartea, pentru ca mai apoi coperta să sintetizeze povestea cărții, au făcut ochii mari și au început să-mi pună întrebări.
Mi-ai povestit ce te inspiră și cum îți alegi subiectele pentru cărți, însă sunt curioasă dacă ai o rutină în ceea ce privește scrisul?
Călătorind foarte mult, nu pot avea o rutină completă, dar sunt o persoană matinală, îmi place să mă trezesc și să mă plimb pe plajă, să mă întorc acasă și să-mi fac smothie-ul (preferatul meu conține fructe de pădure, kale, pudră proteică și banane), apoi am un loc foarte aproape de mine unde beau cafeaua și mă delectez cu un croissant. După tot ritualul acesta, merg să scriu, de multe ori alegându-mi diferite locuri. Câteodată, îmi aduc capitolele cu mine chiar și la micul dejun. Scriu până la ora 14–15 în fiecare zi, pentru că serile sunt timpul meu și oricum nu sunt foarte productivă după-amiaza, așa că mă regenerez pentru a doua zi.
Dacă tot am vorbit despre muncă, vreau să știu și care-ți sunt tabieturile și ce te bucură?
Ascult foarte multă muzică. Inclusiv pe avionul spre București mi-am pus muzică pentru a putea adormi. Îmi place orice, de la operă, raggae, jazz, clasică, moștenind varietatea în gusturi de la mama. Am un câine pe care îl iubesc și-mi place să petrec timpul cu el, cu prietenii mei și, evident, cu familia. Sunt în acel capitol al vieții mele în care mă concentrez mai puțin pe muncă și mai mult pe partea personală. Mama este o parte uriașă din viața mea, pentru că trebuie să am grijă de ea, împlinește curând 96 de ani. În rest, filme, cărți. Citeam aseară ceva foarte frumos, o carte pe care am luat-o din aeroport la plecare, de Jacqueline Woodson. Mărturisesc, îmi plac vocile diferite, îmi place diversitatea, fără preferințe pentru un autor sau altul, dar prefer vocile feminine.
În încheiere, mi-ar plăcea să îmi spui care au fost cele mai mari provocări ale vieții tale de până acum și cum anume le-ai rezolvat?
Cred că am avut două mari provocări. Prima dintre ele este „administrarea“ pierderii. Prima dată când am pierdut pe cineva eram în facultate și-mi pierdusem stâlpul, pe tatăl meu. Cu un an înainte îl pierdusem pe fratele meu, însă pierderea tatălui mi-a prăbușit lumea. Tata era centrul universului meu. Am reușit să administrez durerea, l-am sunat pe decanul facultății, i-am explicat situația și am avut la dispoziție doar două săptămâni pentru a plânge. Atât. Dar a fost foarte bine, pentru că cele două săptămâni însemnau o structură, în urma căreia viața mea avea să se întoarcă în ritmul ei obișnuit. A doua oară, când a murit fiul meu, a trebuit ca eu să fiu stâlpul familiei și să îmi scot nepoțelele, în vecini, pentru sărbătoarea de Holloween, pe care tatăl lor o adora. A treia provocare este să am grijă de sănătatea mea, pentru că am o problemă cu inima și nu este o provocare căreia i-am făcut față cu brio, dar care, fiind constantă, mă provoacă să fiu mai atentă cu mine și să nu trăiesc sub presiunea acestei condiții.
