Cautare




, Redactor

Reporter în căutare de oameni și povești.

Artă & Cultură |
|

Adieu Agnès

Pe 19 februarie anul trecut descopeream pe Facebook o fotografie cum nu mai văzusem până atunci. Era o captură din „Visage Village” (Chipuri, locuri), ultimul documentar, la acea vreme, al regizoarei franceze Agnès Varda. L-am văzut, la o lună distanță, la Cinema Pro, în cadrul festivalului One World Romania. La sfârșit, am plâns de bucurie că am descoperit, chiar dacă mai târziu, un asemenea personaj.
Shangols-Canalblog

Pe 29 martie, Agnès Varda a plecat dintre noi. Vestea m-a întristat tare. Când m-am reapucat să citesc despre viața ei, mi-am dat seama că ea nu asta ar vrea. Poate nici măcar să-i mai vedem filmele încă o dată. Ci, mai degrabă, să ne bucurăm de viață și să ne păstrăm curiozitatea vie. La 89 de ani, spunea, într-un interviu pentru The Guardian: „Sunt încă în viață, deci încă curioasă. Nu vreau să fiu tratată ca o bucată de carne în putrezire.ˮ

Agnès Varda s-a născut în 1928, în Belgia. A studiat literatură și psihologie la Sorbona și a făcut cursuri de fotografie la École de Vaugirard. A lucrat ca fotograf pentru Festivalul de Teatru de la Avignon, al lui Jean Vilar, și apoi pentru Théâtre National Populaire, din Paris. În ’55, Varda a făcut trecerea către cinematografie și a lansat „La Pointe Courte”, numit de Georges Sadoul, un critic influent al acelor vremuri, „primul film al Noului Val”. Ulterior, a fost numită „mother of the French New Wave”. De ce? Pentru fuziunea extraordinară dintre conștiință, emoție și realitate, pe care a păstrat-o întreaga carieră.

Cel de-al doilea film, „Cléo from 5 to 7” (1962), i-a asigurat lui Varda locul printre regizorii „Noului Val”, alături de nume precum Alain Resnais, Jean-Luc Godard sau Jacques Rivette. Filmul urmărește două ore din viața unei cântărețe dintr-un club de noapte din Paris, care așteaptă un verdict medical: va trăi sau va muri. Au urmat „Le Bonheur” (1965), „Vagabond” (1985) sau „Jacquot de Nantes” (1991), filmul biografic dedicat soțului ei, regizorul Jacques Demy, care a murit cu un an înainte. După dispariția lui, Varda mărturisea că nu a mai putut atinge pielea altui om, fie bărbat, fie femeie. „Obișnuiam să spun că abilitatea mea de a iubi un om a murit”.

M-am întrebat de unde a știut Agnès Varda să facă filme, altfel decât înaintașii ei, și ce a însemnat să fie singura figură feminină a „Noului Val”. Când a virat către cinematografie, văzuse doar zece filme; spune că i-a fost ușor să încalce și să schimbe regulile pentru că nu știa nimic despre ele. De asemenea, nu s-a simțit discriminată în acea lume dominată de bărbați, pentru că nu a crezut niciodată despre ea că este o femeie care face filme, ci un regizor radical care este femeie. Dincolo de această afirmație fermă, Varda și-a păstrat candoarea și inteligența feminină.

Dar să ne întoarcem de unde am plecat. „Chipuri, locuri” face parte dintr-o serie (dacă am putea să-i spunem așa) de documentare autobiografice ale lui Varda (The Gleaners and I, The Beaches of Agnès, Varda by Agnès). Pentru că toate o includ, dar în contextul unei lumi fără care nu ar putea exista.

Coregizat împreună cu JR, fotograf și artist vizual neconvențional, a cărui identitate stă sub anonimat, „Chipuri, locuri” este un cadou pe care Varda îl face oamenilor simpli. Cei doi pleacă la drum prin satele Franței, stau de vorbă cu localnicii, le ascultă poveștile și le fac portrete pe care le transformă în imense fotografii murale. Le lipesc apoi pe ziduri, pe hambare, pe trenuri sau containere. Întreg filmul este marcat de spontaneitate și de efemeritate, cea din urmă resimțită prin teama regizoarei că acest proiect este prima și ultima dată când le va vedea chipurile acestor oameni. Din mai multe cauze: vârsta înaintată (88), distanța și o boală care îi afectează vederea. Toate acestea sunt estompate de relația caldă și prietenoasă dintre Varda și JR care, deși uneori o tachinează că se mișcă încet sau că e mică de înălțime, o plimbă într-un scaun cu rotile prin Luvru, în timp ce ea enumeră entuziasmată numele pictorilor pe care îi vede – o secvență care m-a emoționat profund.

Agnès Varda nu a ținut niciodată prea mult la faimă. Singura concesie pe care o face în cazul documentarului este referința la Jean-Luc Godard. Îl duce pe JR într-o excursie surpriză la casa regizorului, în Elveția. Dar acesta le lasă un mesaj în care spune că nu e acasă, ci la un resturant pe care îl frecventau împreună cu Demy. Varda se supără pentru că știe că, de fapt, Godard e înăuntru. Îi strigă că e un „șobolan împuțit” și pleacă. Ulterior, Varda a spus că refuzul lui Godard de a-i deschide ușa a fost benefic pentru film.

Exact ca Godard în tinerețe, JR își ține în permanență ochelarii de soare la ochi. La final, îi dă jos, dar doar pentru Varda – chipul lui este blurat –, ca semn al prieteniei dintre ei.

„Chipuri, locuri” a fost înscris în cursa pentru cel mai bun documentar la premiile Oscar 2018, iar Agnès Varda a devenit cel mai în vârstă nominalizat din istoria Academiei Americane de Film. Ca să rămână fidelă spiritului ludic care a caracterizat-o întreaga viață, la prânzul nominalizaților la Oscar, de la Hollywood, Varda a trimis mai multe cartoane, care o înfățișau în diverse ipostaze amuzante. Create de JR, acestea au făcut înconjurul Internetului și au fost un deliciu pentru toată lumea. Nici măcar pentru ceremonia de decernare a Oscarurilor, Agnès Varda nu a renunțat la tunsoarea sa tip castron, în două culori, și la tradiționalele buline de pe haine. Dar nici nu era nevoie.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii