Ce v-a determinat să deschideți o editură?
Anca: Ne știm de mai bine de zece ani. Am lucrat, la un moment dat, la firme care erau înrudite și împărțeau același spațiu, o mansardă. Așa ne-am cunoscut. Ulterior, Elena s-a mutat la editura unde lucram eu. Împreună, ne-am dat seama că există foarte multe cărți pe care am vrea să le vedem pe piață. Ne gândeam că, dacă am avea editura noastră, am putea să abordăm subiecte mai puțin discutate. În 2016, ne-am luat inima în dinți și, iată, ne apropiem de trei ani de existență.
Veneați, practic, din industria de carte.
Anca: Știam cu ce se mănâncă, cum se vinde cartea, ce trebuie să faci ca să ajungi la titlurile pe care ți le dorești. Dar mai ales știam ce vrem noi să facem și nu regăseam nicăieri.
Elena: Pe deasupra, ne doream să existe un program editorial foarte coerent. În general, la editurile mari apar și titluri din cele pe care ni le dorim noi, dar amestecate într-un program editorial mai mare, ceea ce este firesc. Bineînțeles, totul pornește de la gustul personal: noi citim, noi alegem.
Cum ați ales numele?
Anca: Voiam un nume care să exprime ceva mic, esențial, care ține lucrurile împreună și nu neapărat în română. Ușor-ușor, ne-am dat seama că nasturele negru e etern, fiind folosit de secole. Când l-am rostit în engleză, ne-a plăcut cum sună și așa a rămas.
Cum vă împărțiți rolurile?
Anca: Nu există o împărțire. Citim împreună, redactăm împreună, pentru că această activitate doar așa se poate face. De altfel, toate muncile le facem amândouă: de la împachetat cărți până la cărat la depozit. Singurul lucru pe care îl facem separat e traducerea, pentru că avem nevoie de liniște și de spațiu personal. Nucleul forte al editurii îl include și pe Raymond Bobar, care se ocupă de aspectul cărților. Este cu noi de la început și sperăm să-l păstrăm cât mai mult timp. Am încercat să mai colaborăm pentru traduceri, dar foarte puțin, din lipsă de fonduri.
Partea financiară a fost cea mai mare provocare? Reușiți să trăiți din asta?
Anca: Da, a fost și este în continuare. Reușim să trăim modest.
Elena: Există o creștere simțitoare față de primul an, dar încă mult prea lentă pentru a spune că suntem confortabile din punct de vedere financiar. Partea bună este că, arareori, mai trebuie să aducem bani de acasă pentru plata facturilor. În primul an, am adus de acasă mai mulți bani decât ne-am fi permis. În ceea ce privește salariile, încă mai avem luni în care nu reușim să le luăm.
Nu ar fi posibil să colaborați, într-o formă sau alta, cu o editură mai mare astfel încât să ieșiți mai ușor la liman?
Elena: E complicat pentru că această precaritate, nu știu cum să o numesc altfel, implică o foarte mare libertate pe care altfel nu am avea-o. Proiectul acesta este foarte onest și nu am ajuns în punctul în care să ne trădăm crezul. Dacă vom ajunge într-o situație disperată, deși sper să nu, poate o să ne gândim și la asta. Deocamdată nu este cazul.
Cum ați caracteriza direcția editorială a Black Button Books?
Elena: Direcția este una care deschide dialogul în legătură cu tot felul de lucruri; implică convingerea extrem de puternică privind faptul că nu există literatură scrisă în vid, care să nu reflecte vremurile în care a fost scrisă sau eminamente apolitică, cel puțin literatura bună. Încercăm să păstrăm lucrurile cât mai ancorate în ce se întâmplă în jur și ne-am dori foarte tare ca, pornind de la cărțile noastre, să se discute despre o serie de subiecte care au nevoie de mai multă atenție.
Anca: La Black Button Books, vorbim despre tot felul de nedreptăți, indiferent de domeniu: politic, rasial, religios sau de altă natură. Vrem să publicăm cărți care discută despre feminism, despre inegalitățile de gen sau despre diverse categorii care încă sunt considerate defavorizate. Un lucru important de menționat este că nu ne-am propus să aducem cărți academice pe aceste subiecte. Convingerea noastră este că doar prin empatie se poate schimba modul de gândire al cuiva. Literatura are această putere de a-i face pe oameni să se pună în locul altora.
Există și un soi de activism care nu vă dă pace?
Elena: Cu siguranță. Am mai spus-o, cred, că noi ne-am îndreptat mereu atenția către acea masă de oameni care sunt dezinteresați, dar într-un mod pasiv, din lipsă de acces la informație sau de timp. Ei pot schimba multe lucruri și mi se pare că sunt cei mai mulți. Nici activiștii și nici antiactiviștii nu reprezintă majoritatea, ci acești oameni mai degrabă neutri. Genul acesta de cărți ar putea apropia pe oricine. Și pe cineva care este activist, dar și pe cineva care nu și-a pus niciodată problema în legătură cu un anumit aspect.
Cum v-au primit oamenii? Ce au înțeles din inițiativa voastră în acești trei ani?
Anca: Cred că majoritatea celor cu care am reușit să intrăm în dialog, din păcate nu foarte mulți, au înțeles ce vrem și le-am simțit susținerea. Provocarea este să strângem cât mai mulți oameni pentru că teama că toți trăim în bule este reală. E greu să-ți dai seama exact cum te văd oamenii. Avem părerea librarilor care spun că avem cărți frumoase și că le place să le pună pe față; avem părerea jurnaliștilor care, interesați la rândul lor de aceste subiecte, sunt alături de noi. Suntem conștiente că încă există un număr foarte mare de cititori și de cumpărători de carte care nu ne cunosc.
Elena: Sau chiar dacă au auzit de noi, nu cred că au aflat suficient de multe încât să-i putem convinge că sunt niște alegeri cât se poate de pertinente, că avem titluri care sunt la fel de valoroase ca acelea pe care ei le consideră valoroase, din colecțiile unor edituri de prestigiu și cu care sunt obișnuiți. În plus, le cumpără din reflex. Anumite edituri se bucură de o credibilitate dobândită în ani, iar oamenii merg pe mâna lor. Este vorba de încredere. Noi avem un public restrâns, dar fidel, căruia îi suntem foarte recunoscătoare.
Câte titluri ați strâns până acum? Cu ce tiraje funcționați?
Anca: 26 de titluri. Aici e simplu. Primul tiraj se încadrează între 1.000 și 1.500 de exemplare. Sunt câteva titluri la care am început cu 1.000 și, spre marea noastră bucurie, după un an de zile, am mai tras un tiraj. Nu sunt suficient de multe încât să îndrăznim ca, la un titlu nou, să pornim cu 2.000. E un pariu pe care încă nu-l putem duce. Nu știi niciodată ce se va întâmpla cu o carte. Am avut surprize și plăcute, și neplăcute. Una dintre cele mai faine a fost când am lansat editura. Două dintre cele șapte volume cu care am ieșit pe piață au fost de proză scurtă, ale unor scriitori care fuseseră publicați în România la o altă editură: Junot Diaz, respectiv Aleksandar Hemon. Una s-a vândut foarte bine, una foarte rău. Când am decis să ieșim cu al doilea volum al unuia dintre acești scriitori, ne era teamă să scoatem și tirajul obișnuit. Surprinzător, a mers extraordinar.
Ce titluri s-au vândut cel mai bine?
Anca: Au fost mai multe titluri care au mers bine: Cartea vieților mele, a lui Hemon, volumul lui Junot Diaz Uite așa o pierzi, Flamurile negre: ascensiunea ISIS, care a luat, în 2016, Premiul Pulitzer pentru nonficțiune, Războiul poveștilor, al lui Jonah Sachs, și, bineînțeles, Virginia Wolf, cu O cameră doar a ei. Acesta ar putea fi considerat bestseller-ul.
Elena: E firesc, pentru că Virginia Wolf e un nume foarte cunoscut, care ne-a scos din aria noastră. Au fost mulți studenți care au cumpărat cartea, a intrat într-o zonă mai largă de consum. Ceea ce este foarte bine, pentru că vorbim despre un text cu o miză la fel de activistă și, din păcate, la fel de actual, în ciuda faptului că a fost lansat acum 90 de ani.
Ce colecții are Black Button Books?
Anca: Am pornit cu colecția de proză scurtă CTRL+ F, singura care are un nume. Odată cu ea, am lansat și colecția de nonficțiune. Pe parcurs, am adăugat romanul. Am scos primul roman abia la începutul lui 2018, Americana, de Chimamanda Ngozi Adichie. Între timp, au apărut încă două, ale lui James Baldwin. Virginia Wolf vrem să fie capul de serie pentru acest tip de texte de recuperare, scrise demult, dar care nu sunt pe piață sau care nu s-au bucurat de promovarea pe care o meritau. Și să nu uităm antologia Freeman’s, care este aparte.
Elena: Odată cu traducerea volumului de memorii ale lui Richard Ford, am lansat și colecția Memoir. Colecțiile sunt delimitate nu atât prin nume, cât grafic. Fiecare dintre ele are o grafică specifică și sperăm să fi devenit, în mare parte, recognoscibilă. Ce ne-am dorit, încă de la început, a fost să nu fim plasate într-o zonă anume, fie că e de ficțiune, fie nonficțiune sau de altceva. De asta am și făcut efortul de a ieși pe piață, în 2016, cu șapte titluri.
Cum e cititorul cărților publicate la Black Button Books?
Elena: Din punctul meu de vedere, este un om curios. Cineva care vrea să citească doar de dragul de a-și elibera puțin creierul în drumul spre birou sau de a adormi mai ușor nu e tipul de persoană care ar putea să se regăsească printre cititorii noștri. Dar eu cred că oameni curioși sunt mulți. Iar noi suntem foarte încrezătoare în cititori, mai ales în cei activi, care știu foarte bine să-și facă alegerile.
Care a fost, pentru fiecare în parte, prima întâlnire conștientă cu cartea?
Anca: Am citit de foarte mică. Am crescut cu povești. Primele amintiri sunt cu oameni care îmi spun o poveste sau îmi citesc una. A existat un moment, în clasa întâi, în care am avut pornirea de a corecta o carte. M-au supărat niște basme pe care le-am corectat și le-am dat și notă.
Elena: Eu nu am fost o cititoare avidă de mică, dimpotrivă, eram un copil leneș la acest capitol. Mie îmi plăcea să alerg și să mă joc cu mingea pe maidan. Dar prin clasa a cincea, am avut o întâlnire de gradul zece cu două cărți: prima a fost Cei trei muschetari. Îmi dăduse mama un volum pe care îl refuzasem cu obstinație. La un moment dat, m-a lăsat la țară și, din cauză că era vreme urâtă, am început să citesc. Ideea e că m-a prins foarte tare. După aceea, am citit noaptea, sub pătură, cu lanterna, cum făcea toată lumea. A doua a fost Micuțele doamne, care mi s-a părut minunată. Voiam să fiu Jo. A fost prima dată când m-am îndrăgostit complet de un personaj și mi-am dat seama că poți să fii și altfel, ca fetiță, fără să fie nevoie să porți fundițe, în ciuda insistențelor mamei.
Câțiva autori preferați?
Anca: Nu pot să rostesc un top, mi-ar fi imposibil să-l fac. Ar trebui să enumăr toți autorii noștri. Am avut și norocul ca pe unii dintre ei să-i cunoaștem personal. S-au dovedit niște oameni la fel de aproape de noi și cu atât mai mult s-a coagulat ideea că toți facem parte dintr-un grup cu aceleași convingeri.
Elena: Chiar glumeam la un moment dat că, probabil, nu am publica niciun autor cu care nu am ieși la bere.
Oamenii spun despre voi că ați avut curaj să porniți un astfel de proiect. Au dreptate?
Elena: Da, pentru că știu cu câți bani am pornit. Nu știu câte lucruri pot numi care s-au lansat cu atât de puțini bani. Faptul că în continuare este un joc în care încercăm să supraviețuim nu face decât să întărească această determinare. Știu că tot apare discuția despre bani, dar mi-ar plăcea ca oamenii să fie un pic mai conștienți că, în spatele a ceea ce se vede pe Facebook, la oricine, sunt o mulțime de alte eforturi de altă natură care nu sunt demne de ignorat.
Anca: Tind să evit să numesc „curaj” un lucru în care te bagi cu totul, din plăcere, și pe care nu-l resimți ca fiind un chin. E determinare. La nivel financiar este, într-adevăr, curaj.
