Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Actul Întâi: Existența, într-o altă limbă

„Limba noastră-i o comoară...“ mărturisește versul. Saviana Stănescu a folosit această comoară pentru a debuta în literatură. În scrierea pieselor de teatru, America i-a țesut cadrul care i-a hrănit profesia. Astfel a lăsat în spate limba română și a adoptat o limbă străină, care a răsplătit-o cu spectacole jucate pe scena newyorkeză.
Saviana Stanescu 1 photo by Jody Christopherson-2

Ascultând unele dintre discursurile tale, mi-ai reamintit de versurile unei melodii: „Cred că sunt extraterestru“. Spune-mi, te rog, Saviana, în continuare te simți like an alien în America? 

Într-o anume măsură, sigur că da. Am ajuns să trăiesc în America abia la 30 și ceva de ani, au trecut 16 ani de atunci, dar asta nu înseamnă că am uitat anii din România sau că nu văd în continuare care sunt diferențele culturale, economice, sociale dintre cele două țări sau dintre cele două continente, America de Nord și Europa.

Emigrarea ta a fost una forțată de exterior sau a fost mai degrabă o nevoie interioară?

Nu am plecat din România cu ideea că emigrez. Am venit să studiez la New York University, să îmi deschid orizonturile (în toate sensurile), să fac următorii pași în cariera scriitoricească și teatrală. Am pornit de la un masterat în Performance Studies (cu o bursă Fulbright), apoi mi s-a oferit șansa să fac unul în Scriere Dramatică cu o bursă departamentală și am mai stat câțiva ani. Apoi au început să mi se joace piesele scrise în engleză, ca studentă la NYU, așa că am mai stat. Și au trecut anii…

Ce ai găsit când ai ajuns în America?

E mult de povestit. Un roman. Sau mai multe… Am ajuns chiar înainte de 9/11, și acel an, după atentate, a fost unul foarte intens la New York. Însă toți cei aflați acolo ne-am simțit solidari cu ceilalți și cu orașul, ne-am îndrăgostit de acel New York rănit și am rămas acolo să îl reconstruim cumva, la modul uman și emoțional.

Dar, astăzi, ce ar rămâne în spate dacă ar fi să pleci din America?

E greu să îmi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi rămas în România. Poate că m-aș fi împlinit pe anumite planuri și acolo. Poate că aș fi avut o familie, copii, cine știe. Aici m-am concentrat atât de mult pe carieră și pe lupta zilnică de a supraviețui într-un climat de competitivitate acerbă, că nu prea am avut timp de viață personală.

Sunt și femei care pot, probabil, să aibă tot ce-și doresc (to have it all, cum zic americanii) – carieră, familie, copii, dragoste, succes. Bravo lor! Eu a trebuit să mă concentrez pe scrisul în limba engleză, pe a mă reinventa ca dramaturg american, pe a fi o bună profesoară și a-mi câștiga existența singură, fără niciun ajutor de la nimeni. Nu a fost ușor, dar merg înainte. Nu mă las consumată de momente de autovictimizare și vulnerabilitate.

De ce ai ales această destinație și nu alta?

America a fost întotdeauna prezentă în discuțiile familiei mele. Bunica mea, Dada, și surorile ei se născuseră în America, dar fuseseră aduse în România de părinții lor când erau mici, pentru că aceștia cumpăraseră pământ la Silistra (acum în Bulgaria).

După ce Dada s-a măritat cu bunicul, Papu, familia extinsă a avut o mică fabrică la Curtea de Argeș, pe care au pierdut-o la naționalizare. Practic, ai mei au emigrat în România din America, ce ironie.

Deci „Visul American“ era foarte prezent la noi acasă. Totuși, deși aproape toate rudele mele își doreau să emigreze în America după 1990 (câțiva veri au și reușit), eu nu aveam scopul acesta. Ca poetă, ca scriitoare și jurnalistă, mă simțeam foarte legată de limba română. Aceasta a fost partea cea mai grea pentru mine, să mă desprind de limba română și să mă mut în limba engleză cu muzele în bagaje. Legătura intimă a scriitorului cu limba în care scrie e esențială.

Scriitura ta a început jurnalistic, a continuat poetic și se construiește acum dramatic. Spune-mi, te rog, cum a început dragostea ta pentru litere?

Da, am început ca jurnalistă la Adevărul și Adevărul Literar și Artistic, dar puțini știu că eu scriam poezie de la 12 ani. Apoi, la sfârșitul anilor ʼ80, când eram studentă la București, am mers la Cenaclul Universitas, condus de profesorul Mircea Martin. Acolo, dar și la cenaclul literar condus de criticul Laurențiu Ulici, m-am format ca poetă.

Apoi am luat Premiul Revistei Vatra în 1992 și m-am lansat în circuitul literar. Am publicat prima carte de poezie, „Amor pe sârmă ghimpată”, în 1994. În 1997 am publicat poemul dramatic „Proscrisa“, care a fost montat la Teatrul Dramatic Galați și la Paris, la Teatrul Gérard Philipe de Saint-Denis.

Acolo, francezii au început să mă prezinte ca dramaturg, așa că am început să mă cred dramaturg și eu.

Pentru că în România nu erau școli de dramaturgie la vremea respectivă, am studiat dramaturgia, o vară, la Academia Internațională de Teatru din Ruhr, în engleză, cu dramaturgii Phyllis Nagi (recent, autoarea scenariului filmului „Carol“) și David Horrower (autorul piesei „Blackbird“).

După aceea am scris primele piese în română, „Numărătoarea Inversă“, montată de Radu Afrim cu titlul „Black Milk“, și „Apocalipsa Gonflabilă“, care a luat Premiul UNITER în 2000.

În 2001 am ajuns la New York și am început să scriu în engleză.

Oh, era să uit: Editura Tracus Arte tocmai mi-a publicat o antologie de poezie, „Cântând ei construiau o cușcă“, conținând poeme din volumele menționate anterior. Sper să vin în România în iunie să o lansez și să fac un turneu de lecturi de poezie.

Care au fost cărțile care te-au format?

La capitolul proză eram pasionată de scriitorii sud-americani, de realismul magic creat de Márquez, Llosa, Sabato, Cortázar. La poezie, Angela Marinescu și scriitorii optzeciști: Mircea Cărtărescu, Mariana Marin, Magda Cârneci, Ioan Stratan.

Îmi aduc aminte că am fost impresionată de o antologie a poeților germani din România: „Vânt potrivit până la tare“, am încercat să scriu ca ei o vreme. „Levantul“ lui Cărtărescu m-a marcat profund, geniul lui Mircea de a conduce herghelia de cuvinte e unic. Am fost influențată și de Gelu Naum, de avangardiști, de suprarealiști, de dadaiști, în general admir poeții rebeli și iconoclaști, care nu se supun regulilor.

Mărturisesc că nu am fost o cititoare de dramaturgie, însă am iubit întotdeauna teatrul, mergeam la Bulandra sau la Teatrul Mic să-i văd pe Valeria Seciu și pe alți actori extraordinari în spectacole puternice. Teatrul a fost întotdeauna o forță (subversivă, politică, socială) în România.

În America, prin natura profesiei, am citit și citesc mai ales dramaturgie americană contemporană. Mi-e dor să am timp să citesc în liniște un roman…

Ce ți-a oferit America cel mai de preț și ce crezi că îi lipsește (sau ce îți lipsește ție acolo, în calitate de scriitor, cetățean, emigrant)?

America mi-a oferit o structură clară, în care poți învăța, progresa și reuși să faci ceea ce ți-ai propus, dacă ai consistență și muncești în direcția dorită. Cred că există această rigoare sistemică, structurală în America. Mai puțin în România.

Ce îmi lipsește? Probabil că îmi lipsesc viața de familie balcanică, verile leneșe în care citeam zece romane pe nerăsuflate, chefurile cu dans și voie bună, o anumită lejeritate emoțională pe care nu o găsesc aici.

Mi se pare că suntem cam workaholici în America. Este o presiune permanentă să produci, să ai energie, să dai totul la job, să fii neobosit și entuziast pe deasupra. În teatru, trebuie să ai întotdeauna un proiect la care lucrezi, care are premiera curând, nu poți să zici că nu faci nimic.

În viața universitară e un stres uriaș să obții tenure, trebuie să fii student-centered, să răspunzi permanent nevoilor studenților, să nu te gândești prea mult la tine. Așa că sunt, pur și simplu, extenuată, câteodată nu am spațiu mental pentru a crea, scrie nimic.

Tocmai am ieșit dintr-o perioadă de șase ani de tenure review, adică a fi încontinuu observată și evaluată ca profesor. În sfârșit, am dobândit Graal-ul academic, tenure. Sper să fie mai bine de acum înainte, să pot face mai multe în zona artistică, să pot călători, să am o nouă energie creatoare.

CITEȘTE ȘI Cărţile care ne fac oameni

Care este rutina ta? Există un anumit cadru sau un anumit obicei care îți stârnește creativitatea?

Sunt scriitori care reușesc să scrie în fiecare zi câteva ore. Din păcate, eu am nevoie de o zi întreagă pentru a fi in the zone, pentru a mă abandona lumii pe care o creez. Am nevoie de o zi în care să-mi clătesc mintea, să șterg toate celelalte probleme, iar ziua următoare pot să scriu de dimineața până târziu noaptea, non-stop.

Când lucrez la o nouă piesă, mă gândesc la personaje în autobuz, în metrou, pe stradă, îmi clarific povestea în minte, o las să se marineze în creier, iar când am acea zi de grație, liberă, pot să scriu și 20-30 de pagini din piesă, pe care le revizuiesc ulterior.

La ce lucrezi momentan?

Lucrez la două piese (comisionate de teatre) și un scenariu de film, în engleză. Lucrez și la un roman în română, dar am realizat că trebuie să amân pentru la vară, când ajung în România. Aici scriu mai bine în engleză, dar când ajung în România, mediul mă influențează și răspund la el prin scrisul în română.

Dacă ajungem în New York, ce piese de teatru ne recomanzi?

Depinde când veniți! Totul e în flux aici. În general, aș recomanda să vedeți ceva la The Public Theatre, la New York Theatre Workshop, la Lincoln Center. Plus un musical pe Broadway, că americanii sunt totuși experți în musicaluri. Să vedeți neapărat un clasic ca „Hello, Dolly!“ și ceva nou, o piesă contemporană, poate „Admissions“, de Joshua Harmon, pentru că e controversată și are un subiect incitant: ce face un cuplu alb, liberal, când băiatul lor nu intră la Yale, însă cel mai bun prieten al lui, dintr-o familie mixtă rasial, e acceptat la prestigioasa universitate?

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii