Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Acea Moară cu Noroc

„Să facem copii, să îi creștem bine și să îi îndemnăm să rămână în țară!” Acesta este sfatul unui om care a trecut de la consilier de președinte la a conduce o firmă de transporturi, una de construcții și apoi la a recupera o clădire veche din 1834. Ovidiu Ciocan a cumpărat moara în 2007, pentru ea a făcut trei credite personale și a vândut un microbuz. Dar nu a fost de ajuns. Iată povestea Morii cu Noroc, așa cum Slavici nu și-a închipuit că s-ar putea povesti.
DCIM101GOPRO

Drumul din Arad către Ineu, la 40 de minute distanță, este simplu și verde. De o parte și de alta se întind culturile oamenilor. Aflu că s-au pus la dispoziție locuri de muncă, s-a dezvoltat județul, iar oamenii au învățat să-și ceară drepturile. Chiar și Cetatea Ineului așteaptă să fie renovată, una dintre cele mai mari cetăți din România. De fapt, Ovidiu își dorește ca românii să ajungă la ea înaintea statului turc. De ce? Pentru că au un program prin care finanțează tot ce a ținut și de Imperiul Otoman. Imposibil nu este, iar povestea de față stă dovadă. Ea spune astfel:

Ovidiu, spune-mi, te rog, de unde vine norocul? Ni-l facem noi sau este liber profesionist?

În primul rând, nu cred că există noroc. Totul e de la Dumnezeu. Dacă analizăm viața noastră, ne dăm seama că, în cele mai multe dintre situații, nu reușim nimic dacă ne bazăm doar pe noi. Am acceptat norocul în cazul acesta deoarece se pare că aici s-a desfășurat acțiunea nuvelei lui Ioan Slavici. Din 10 istorici arădeni, părerile sunt împărțite, unii sunt de acord, alții spun că ar fi alta, însă cei mai mulți spun că Slavici s-a inspirat din mai multe mori care au existat în această zonă. Iar eu cred la fel, nu l-a interesat pe autor o anumită moară, ci zona. La ora actuală, din cele 19, doar trei sunt renovate. Din păcate, majoritatea sunt în ruină sau au dispărut cu totul.

Știu că ai lucrat și locuit în București o vreme. De ce te-ai întors aici?

Am lucrat trei ani în București, fiind consilier al președintelui Emil Constantinescu. Am fost președintele unei organizații studențești în Timișoara. Așa m-am cunoscut cu rectorul, la vremea respectivă, Emil Constantinescu, cel care peste câțiva ani a ajuns președinte și astfel mi s-a oferit oportunitatea de a lucra pentru el. Totuși, de aici am plecat și aici m-am întors. A fost o experiență, m-am bucurat că am fost acolo, unde am învățat că, până la urmă, toți suntem oameni și că nu trebuie să pornim niciodată într-o relație cu altă persoană având frică sau trac pentru simplul fapt că vii dintr-un sat din Ardeal și, de exemplu, stai de vorbă cu un președinte. Dacă, într-adevăr, mă bazam pe ceea ce spuneam, puteam să o fac fără probleme, chiar dacă eram un tânăr de 23 de ani, iar cel din fața mea era președintele României. Așa am câștigat încredere în mine. Dar, pe lângă asta, nu mi-am pierdut niciodată încrederea în Dumnezeu și în faptul că el este permanent lângă mine, ceea ce înseamnă că pot muta și munții. Asta încerc să le transmit copiilor mei și tuturor oamenilor pe care îi întâlnesc. Am patru copii, o soție pe care o iubesc, oricât aș fi de obosit după o zi de lucru, abia aștept să mă joc cu ei. În viața aceasta, mare parte din energia noastră e canalizată și pentru a crea un viitor copiilor, doar că trebuie să ne amintim că asta înseamnă o clipită. Atunci trebuie să avem grijă și de faptele noastre. Încerc să ofer acest lucru ca exemplu în fiecare zi, să nu supăr, să nu greșesc, iar dacă o fac, să am puterea de a-mi cere iertare.

Când ai ajuns aici, ce ai găsit?

Pentru mine, locurile astea reprezintă raiul pe pământ. Chiar și în perioada în care am stat în București, eram convins că mă voi întoarce. O vedeam ca pe o delegație. Știam clar că nu o să dureze o veșnicie și că aici o să mă întorc. Înainte de a merge în București, am avut o bursă de trei luni în Germania. În timpul acela m-am împrietenit cu tineri de acolo, care mi-au propus să rămân, însă eu abia așteptam să ajung în țară la mine, deși financiar era mult mai interesant să rămân acolo. La fel și în București, nu mi-a displăcut neapărat, dar am știut dintotdeauna că aici e locul meu. Prea mult îmi plac locurile mele natale încât să-mi doresc să fiu în altă parte. Când m-am întors în Ineu, eram hotărât că vreau să încep o mică afacere, însă nu aveam experiență în domeniul de business. După ce am terminat facultatea, am predat matematica vreo șase luni de zile, după care am plecat în București. M-am întors și am început să-mi caut un loc de muncă. Ineu nefiind foarte dezvoltat, am căutat în Arad. Am avut și interviuri în care oamenii chiar nu credeau că un consilier al președintelui vine la Arad să se angajeze ca agent de vânzări, de exemplu. Eram prea calificat. Oamenilor care nu mă credeau, le arătam o copie după cartea de muncă. Nu înțelegeau de ce nu sunt în alt loc.

Cum s-au așezat lucrurile?

Până la urmă am găsit un job în Arad, la un grup de firme. Acolo am primit o firmă de transport care mergea prost. Nu primeam salariu, ci un anumit procent din profit. După șase luni, șeful m-a chemat la el pentru a renegocia „salariul”, pentru că eu câștigam prea mult. A doua zi  mi-am depus demisia. El s-a răzgândit, dar eu am plecat.

Încotro ai pornit?

Mă gândeam că dacă am reușit să pun pe picioare o firmă care mergea prost, asta însemna că puteam să-mi fac și propria mea firmă. Ceea ce s-a și concretizat. A pornit cu ideea unei firme de transport pentru marfă, însă piața respectivă era prea plină, ceea ce a schimbat unghiul de abordare și s-a îndreptat către transport de persoane. A vândut o mașină personală, a primit ajutor din partea unui prieten, a cumpărat primul microbuz și, astfel, în 2002, s-a pornit afacerea. A lucrat „cot la cot” alături de ceilalți colegi, înregistrând, doar el, un milion de kilometri la bord. S-a extins și către renovare de clădiri, ceea ce l-a făcut să vadă moara de pe șoseaua Ineului și cu alți ochi. Cumpărarea clădirii a urmat același model ca și în celelalte afaceri: a luat dintr-o parte și a pus în alta, până când și-a împlinit visul… Problema era că: Nu mai aveam niciun ban. Reușisem să conving o bancă să-mi dea un alt credit de 80.000 de euro. Însă cu ei am reușit doar să renovez acoperișul și fațada. De acolo apare primul asociat al meu, iar după doi ani ni s-a alăturat încă un prieten de-al nostru din Arad. Multă lume mă întreabă dacă nu-mi pare rău, însă fără ajutorul lor, nu aș fi putut face nimic. Dacă voiam neapărat să fiu singur, asta însemna că renovam acoperișul, fațada și se încheia povestea. În 2012 am deschis, însă, an de an, tot ce am produs am reinvestit, iar abia acum suntem aproape gata.

Și atunci, după atâția ani de implicare și muncă, de ce vrei să o vinzi?

Ideea asta a apărut acum un an și jumătate. Cu cât ne-am dezvoltat, cu atât am investit mai multă energie și timp. Poate e și din cauza vârstei, dar după 11 ani, nu mai am energia de la 30 de ani. Simt nevoia de a construi ceva un pic mai mic, dar mai gestionabil. Plus că atunci când ai patru copii, te gândești că fiecare dintre ei va avea doar 5% dintr-o afacere mare. Mă gândesc că nu aș vrea să plece din țară, i-aș ține lângă mine și aș face asta mult mai ușor lăsându-le afacerea familiei, chiar dacă e ceva mai mic. Ar fi mai motivați astfel, dar și mai corect față de ei.

Te gândești la ceva anume?

Da, rămân tot în domeniul HoReCa. Acum un an am cumpărat tot o clădire veche, e o pasiune de a mea să recuperez clădiri vechi. Dacă Moara cu Noroc e o clădire din 1834, aceasta este puțin mai nouă, din 1911, cu un alt stil, un Art Nouveau. O să aibă opt camere și un restaurant, este în Moneasa, singura stațiune a Aradului. Banii din acțiuni tot acolo vor fi investiți.

Până atunci, care sunt bucuriile tale de aici?

Ce mă încântă mult sunt mai ales persoanele care călătoresc  mult și care-mi spun nu au mai întâlnit o mâncare așa de gustoasă sau români care merg mult prin Europa, dar care sunt impresionați de cum sunt întâmpinați aici. De la început am fost convins că dacă nu ne batem joc de client, imposibil să nu meargă. Dacă în meniu scrie că sunt 200 de grame de carne, sigur în farfurie e cu 10 grame mai mult, nicidecum mai puțin. Nu există astfel de șmecherii. Mulți spun că, aici, porțiile sunt mari. De fapt, ele sunt normale, dar noi ne-am obișnuit cu mult mai puțin decât scrie în meniu. Apoi sunt duminici când avem totul ocupat, servim până la 1.500 de persoane. Nu e simplu, dar Dumnezeu ajută. Eu sunt cel mai mulțumit într-o zi în care șefii de restaurant sau oamenii din bucătărie îmi spun că n-am avut nicio reclamație.

Mi-ai vorbit despre tinerii care ar trebui să rămână aici și care ar trebui să fie educați și în sens antreprenorial. Ce i-ai sfătui tu pe ei?

Nu este atât de greu. Antreprenor înseamnă să ai și o mică grădină. Important este să ai încredere în tine și în Dumnezeu, să începi cu ceva mic, să îl crești, să investești treptat, dar constant, să îți formezi o gândire organizată și să nu arzi etape. Apoi să facem copii, să îi creștem bine și să îi îndemnăm să rămână în țară!

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii