Cautare




, Contributor

Explorator. De vocație, om. De profesie, povestitor. www.georgianaciofoaia.ro

Lifestyle |
|

A inspira

Communication & PR Director, Idea::Bank, Mihaela Savu este, la 38 de ani, o femeie cu o colecție de povești cum rar am întâlnit. Cu 19 ani de experiență în comunicare, dintre care 11 ani de banking, Mihaela își poartă cu mândrie poezia, tradițiile și pasiunea pentru operă, cărți și călătorii. Cât despre talentul de a povesti... ei bine, convingeți-vă singuri în paginile care urmează.
DSC_3384

Dentelle. Baccarat. Fanology. Brooch. Meșteșugul vieții din alte timpuri. Toate acestea au ecou în fiecare gest al Mihaelei, cea care își cântărește cuvintele în talere prețioase. „Responsabilitatea actului de comunicare e a tuturor. Ne mulțumim să credem ca «a comunica» e un verb provenit din franceză, dar provine totuși din latinescul comminicare și înseamnă a cumineca, a împărtăși”. Am căzut de acord cu acest lucru încă de acum doi ani de când ne-am cunoscut, când ne-am și promis una alteia libertatea de a ne întâlni în cadrul unui interviu. Și iată că s-a întâmplat.

A observa

Mihaela s-a născut într-o zi de 6 ianuarie, în ziua de Bobotează, în satul Glogoveanu din Dâmbovița, la ora 9, când clopotele chemau oamenii la slujbă. Al patrulea copil, mezina familiei s-a născut acasă, ca și frații ei mai mari. Recunoaște că a fost răsfățată, dar nu a profitat niciodată de acest lucru, pentru că răsfățul a fost dublat cu educație.

Satul, cu o moștenire tradițională aparte, îi servește Mihaelei mereu ca resursă de energie. Aici, sătenii practică și astăzi obiceiuri care mai de care mai frumoase. O rog pe Mihaela să mi-l povestească pe cel care i se pare cel mai intrigant, iar ea alege: spălatul picioarelor. „Este un obicei de integrare, femeile spală picioarele călătorilor și ale membrilor comunității, la răspântii. Se spală în aceeași apă în care se pun plante ritualice și cu același săpun. Se spală pentru cei morți, pentru cei vii și pentru cei neamintiți. La sfârșit, apa în care s-a spălat se aruncă și se întoarce vasul cu gura în jos pentru a se închide porțile dintre cer și pământ. Urmează apoi o masă unde lumea se adună. Și se iartă.” Mihaela povestește de drag, dar și pentru ca memoria străbunilor să fie cinstită, să nu se piardă.

Când era mică, Mihaela și-a dorit să devină ospătar și, mai târziu, avocat. Ospătar pentru că, într-un an, înainte de începerea școlii, a venit împreună cu tatăl ei pentru cumpărături de rechizite și s-au oprit la Casa Capșa pentru un prânz. Aici, Mihaela a observat ospătarii cu uniformele elegante, amabilitatea lor, finețea răspunsurilor, zâmbetele. Încă de la vârsta aceea, Mihaela își exersa puterea de analiză. În clasa a șasea a descoperit că și-ar dori să devină avocat, însă la momentul admiterii a decis destinul: balanța înclina între facultatea de drept și cea de comunicare, iar câștigătoare a fost Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. A absolvit în 2003, făcând astfel parte din cea de-a doua generație de comunicatori, pionieri ai acestei meserii.

Mihaela are un catastif generos în școli și cursuri absolvite: Școala Națională a Femeilor Manager, IAA School Romania și, recent, este absolventa cursurilor LeadSus – ECQA Certified Sustainability Manager. Și-a dorit să lucreze în banking pentru că era o industrie bine reglementată, motiv pentru care a urmat un master în Management Bancar și Bursier, iar ulterior s-a specializat în sustenabilitate deoarece crede cu tărie că este un model de business care va reprezenta viitorul.

A înțelege

Mihaela – femeia are o mulțime de pasiuni: plantele de leac, haute parfumery (din fiecare țară în care ajunge ia cu ea un parfum specific pentru că o preocupă istoria parfumurilor ca fenomen social, corelarea dintre perioada istorică, ambalaj, note și trenduri. Citește, dar nu atât de mult cât și-ar dori. „Am citit mult în liceu. Literatură rusă integral, mergeam la biblioteca din sat și citeam pe nerăsuflate. Îmi place «Învierea» lui Tolstoi. Și «Sonata Kreutzer». Acum citesc «Fundația» de Asimov, iar ce mi-a plăcut și am terminat recent a fost o serie de titluri semnate de Care Santos: «Poftă de ciocolată», «Încăperi ferecate» și «Aerul pe care îl respiri» – le-am citit pe toate o dată.”

Marele regret al Mihaelei este că nu a devenit încă mamă, dar speră că viitorul apropiat îi va oferi această șansă. Îmi mărturisește cu onestitate că iubește foarte mult opera și că urmărește Traviata în toată Europa pentru a o asculta. „Cea mai recentă Traviata văzută, simțită, ascultată, trăită, internalizată a fost la Teatro di San Carlo din Napoli. Am asistat la un moment istoric deoarece soprana, Maria Mudryak, avea la momentul interpretării exact 23 de ani, vârsta la care Violetta Valéry moare. Tot acolo am văzut doamne îmbrăcate în samur Barguzinky și domni eleganți cu lornioane.”

Mihaela se ferește de clișee. Nu o spune ea, dar se vede cu ochiul liber atipicul. Îi place să călătorească și nu doar pentru a bifa obiectivele turistice, ci pentru a se dizolva măcar puțin în atmosfera și stilul de viață al locului unde ajunge. „Mă poți găsi pe o bancă în fața grădiniței să văd cum își iau părinții copiii după cursuri. Sau pe stradă ori în magazinele locale, observând ce își pun oamenii în coșul de cumpărături. Mă uit după astfel de lucruri, dincolo de muzee și cafenele, frivolitățile tipice unui turist. Acum, cel mai mult îmi doresc să văd Traviata în cât mai multe locuri din lume – este prima operă pe care am ascultat-o la Opera Română. Și să ajung la cele mai frumoase 10 cafenele din lume; deocamdată am ajuns la trei dintre ele: Cafe de Paris, în Monaco, Cafe Gambrinus, în Napoli, și Cafe del Opera, în Barcelona. O călătorie pe care îmi doresc mult să o repet este vizitarea vitrinei hotelului D’Angleterre din Copenhaga, pe care am mai admirat-o în 2015.”

A fi

„A călători înseamnă a trăi”, obișnuia să spună Hans Christian Andersen. Călătoriile, cred la unison cu Mihaela, înseamnă o școală aparte, un soi de experiențe care te aruncă în cel mai frumos necunoscut. Pentru Mihaela Savu, El Camino a însemnat cea mai bună școală pe care a absolvit-o. „Călătoria care a schimbat lucrurile pentru mine este El Camino și, deși nu am reușit să parcurg întregul drum – pentru a petrece 40 de zile acolo, se traduce și într-o reconfigurare a vieții mele din prezent –, experiența din cei 155 km mi-a fost suficientă pentru a înțelege că nici cel mai bun MBA nu îți poate dărui atât de multă cunoaștere precum un astfel de pelerinaj.”

A făcut cunoștință prima dată cu El Camino urmărind pe TVR 2 emisiunea „Spectacolul Lumii”, realizată de Ioan Grigorescu. În 2016, o prietenă bună a sunat-o să-i spună că își dorește să meargă la Santiago de Compostela. „Primul răspuns a fost «nu». Unde să merg, nu înțelegeam?! Apoi mi-a spus «mergem pe jos». Și am acceptat. El Camino a fost pentru mine o serie de lecții. Pentru început, eu nu știu să primesc. Și în perioada de pregătire pentru această călătorie, am învățat să primesc lucruri. Toate s-au aranjat astfel încât să pot avea o experiență extraordinară.”

Mihaela se întoarce spre geantă în timp ce îmi povestește și scoate ceva ce seamănă cu o broșură subțire. „Acesta e credențialul meu: pe 24.09.2016 eram pe muntele Cebreiro (unde a scris Paolo Coelho) și s-a încheiat pe 1 octombrie 2016. Toate ștampilele de aici înseamnă o poveste. Pentru a fi recunoscut drept pelerin, trebuie să faci minimum 100 km pe jos și să te înscrii cu un scop; trebuie să respecți o anume rigoare.”  Mă uit fascinată peste toate ștampilele și încerc doar să citesc printre ele. În cei 155 km parcurși de Mihaela trebuie să se fi strâns atâtea povești!

Am fost curioasă să știu câți români au ajuns pe El Camino, iar Mihaela îmi spune că, din statisticile celor de la Compostela, ea a fost a 178-a persoană din România cu certificat înregistrat în scop spiritual. „El Camino nu e o călătorie despre mers pe jos. E despre a te întoarce în sufletul tău, a interacționa cu oamenii, a scăpa de prejudecăți, a-ți planifica resursele, a te vindeca. Este exact ca în viață. Prima dată mi-am făcut un rucsac mai greu. Am împachetat un bagaj de 7 kilograme și m-am plimbat cu el prin casă. Nu era bine. Și am tot scos lucruri, până am ajuns la 5,5 kg. Bagajul de pe El Camino este asemenea problemelor. Tu alegi dacă ai nevoie doar de strictul necesar sau nu, doar că tu ești cel care le vei duce în spate.”

Pe El Camino, fiecare călător are un obiectiv. Unii vor să petreacă timp cu ei înșiși, alții își doresc să socializeze. Unii vor să-și demonstreze că pot, în timp ce pentru alții este un vis pe care îl împlinesc. Mihaela are o colecție generoasă de istorii. Își aduce aminte cum a primit în dar scoica pelerinului, care îi este foarte dragă în imperfecțiunea ei. Sau cum a întâlnit o tânără mamă din Danemarca pe ultima sută de kilometri, care purta un copil într-o manduca. „De la ea am învățat alte lecții. Am întrebat-o dacă are nevoie de ajutor, însă nu avea. Era determinată să se descurce singură. Apoi am întrebat-o dacă era singură pe El Camino, însă mi-a făcut un semn discret către copil și mi-a dat de înțeles că nu. Nu e și nu va fi niciodată singură. Despre El Camino Frances e de povestit mult și de bine. Iar finalul expediției a fost la fel de magic ca începutul și miezul ei. Mi-am dorit mult să fiu cazată pe lângă o mânăstire într-un loc stil Don Quijote și la o intersecție am găsit din întâmplare un flyer care făcea reclamă unei astfel de pensiuni – Pensiunea Santa Cristina, cea care a fost și ultima gazdă și unde am ocupat singura cameră care mai era disponibilă în noaptea aceea.”

În limba galiciană există un cuvânt intraductibil care exprimă sentimentul de comuniune, grijă, afectivitate, simpatie: agarimo. Iar Mihaela Savu se subscrie total acestui cuvânt.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii