Cautare




, Staff

Editor-in-Chief Forbes România

Educaţie |
|

23 august, 30 de ani mai târziu

Ionut Bonoiu
Era ziua pe care o asteptam, copil fiind, aproape la fel de nerabdator ca pe propria aniversare. E drept, era cam cu o saptamana inainte de ziua mea de nastere.

Ma imbracam frumos si ieseam cu familia pe strada mare, pe unde treceau tramvaiele, in fata magazinului de paine. Daca ziua stateam la coada sa cumpar franzela sau, cand aveam suficienti bani, sa ma rasfat cu o japoneza (o paine impletita, care era mai scumpa), in seara zilei de 23 august platforma betonata din fata magazinului de paine avea alt scop. Oferea cea mai buna priveliste din cartier pentru focul de artificii care incepea dupa apus, undeva pe la noua seara, daca imi aduc bine aminte.

Eram un copil caruia i se parea "misto" (corespondentul lui cool din prezent) sa isi prajeasca singur chipsurile de creveti de 20 si ceva de lei cutia pe care le cumpara din alimentara, din galantarele raionului de carne. Din pacate, daca chipsurile de creveti erau la discretie, nu acelasi lucru se intampla cu uleiul, care venea doar sub forma de ratie lunara (imi aduc si acum aminte privirea mamei cand venea acasa si gasea tigaia manjita de ulei in chiuveta, iar uleiul aruncat la canalizare).

Au trecut  30 de ani de atunci, e aproape 23 august 2013, stau pe una din bancile din parcul pe care il bateam toata ziua, copil fiind. E dis de dimineata si sunt foarte aproape de locul de unde se trageau focurile de artificii. Mama si tata dorm, probabil, acasa, trei statii de tramvai mai departe, iar eu legan usor caruciorul in care doarme fiul meu de un an. Sunt nostalgic.

Probabil ca nu sunt decat unul dintre milioanele de romani (tineri si varstnici deopotriva) care regreta, intr-un fel sau altul, momente din perioada de dinainte de revolutie. Pe strazi era mult mai liniste (mai putine masini care sa se urce pe trotuare sau sa treaca pe rosu). Traversam orasul in deplina siguranta pe bicicleta mea Pegas Practic galbena (intotdeauna am vrut una rosie, Modern – adica din aceea cu "coarne" si sa lunga, de motocicleta, dar parintii nu au stiut asta cand mi-au cumparat-o pe cea galbena si nu am avut inima sa le spun asta cand am venit acasa de la serbarea de final de clasa intai si tata tocmai termina de montat bicicleta). Acum, recunosc ca mi-e cam frica sa merg cu bicicleta prin oras.

Pe vremuri, parintii mei ajungeau acasa intre 3.30 si 4.00, in fiecare zi, nu seara, asa cum ajung eu si nici nu aveau asa multe griji legate de locul de munca pentru ca, nu-i asa, in comunism nu existau someri si aveai siguranta locului de munca. Iar lista regretelor ar putea continua, potrivit sondajelor realizate in ultimii ani, cu teme favorite ale multor pensionari: "comunismul era o idee buna, dar care a fost aplicata gresit", "Ceausescu nu era chiar un om rau, dar oamenii din subordine l-au tradat si i-au prezentat o alta realitate", "inainte se traia mai bine, iar legea era respectata", "pe vremea aia se facea scoala, nu ca acum". Pentru tinerii care nu au trait in acele vremuri, cum sunt cei trei care tocmai trec prin fata mea vorbind zgomotos, viata de atunci ar putea parea mult mai simpla si mai usoara. Dar era doar o aparenta.

Stau pe banca, langa unul dintre corcodusii in care ma cocotam cu prietenii de la bloc si in care fructele nu apucau sa creasca mai mari decat unghia si nu ajungeau niciodata sa se coaca. Cum terminam noi de cules si mancat corcoduse, pomul era luat la puricat de altii. Acum, corcodusele coapte zac pe jos.

Imi privesc copilul cum doarme linistit si trag aer in piept. As zice ca e mai poluat, parca, decat acum 30 de ani. Dar are o aroma aparte, de libertate. Chiar si libertatea de a purta pantofi cu aripi, unul rosu si unul albastru, ca ai personajelor de desene animate (ce furori as fi facut cu asa ceva in urma cu 25-30 de ani) si de a te rascula atunci cand tatal unui copil de un an care doarme iti atrage atentia ca din 20 de banci libere te-ai asezat, alaturi de ceilalti doi prieteni cu care vorbesti in gura mare, tocmai pe banca de langa caruciorul cu copilul adormit:  "Nu sunteti la Dumneavoastra acasa, aici e un parc si suntem liberi sa facem ce vrem".

Ma ridic si plec incet spre casa, copilul da semne ca se trezeste. Vad fantana mare de pe aleea principala a parcului. Sunt nostalgic. Dar nu tanjesc dupa cutia de creveti, dupa carnea chinezeasca "luncheon meat" sau micile gadgeturi, precum radioul Ric. Tanjesc dupa faptul ca eram un copil, ca toti bunicii mei erau in viata, ba chiar si o strabunica. Se nascuse in 1900, cand Romania era regat si prinsese cele doua razboaie mondiale. La mai bine de 85 de ani, inca vedea sa bage ata in ac fara ochelari. Se nascuse intr-o tara libera, dar nu a mai apucat sa o vada eliberata.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii