Cautare




, Contributor

Directorul Reprezentanţei de Promovare și Informare Turistică a României pentru Marea Britanie și Orientul Mijlociu, cu sediul la Londra.

Lifestyle |
|

1848

- Răzvan, ia ridică-te tu, că tot stai degeaba, și dă-mi foaia din imprimantă. Știi că sunt chestii mai bune de făcut decât să te uiți pe pereți. - Sigur.  
Razvan Marc_contibutors

Această conversație nu a avut loc, dar ar fi putut să aibă. Deci, cum e să ai 40 de ani și colegii tăi de birou să fie cu cel puțin 10 ani mai tineri decât tine? Sau cu 15? Și să fiți cu toții pe aceeași poziție pentru că senioritatea în vârstă nu-ți garantează și senioritatea în funcție? Mai mereu. Nu sunt eu norocosul, dar am o mulțime de colegi de generație care sunt. Și cum reacționezi tu, tată de familie, când colegul de 22 de ani ți se adresează cu bro? Sau cu bossulică? Sau cu coane? Mă rog, bine că nu îți spune tataie. Tot timpul.

Am început să muncesc de la 18 ani, de când am intrat la facultate. Și țin minte că eram cel mai tânăr dintre toți colegii. Lucram într-o redacție. Timid am fost toată viața, însă primele săptămâni la serviciu mi s-au părut chinul de pe lume. Toți erau mult mai în vârstă. Aveau 30 sau chiar 40 de ani și mi se păreau de 70 sau 80 și că niciodată nu aș putea să le spun pe nume sau să mă trag de șireturi cu ei. Mai ales cu femeile. Mai ales că fusesem educat să spun femeilor sărut mâna, să le țin scaunul și să le poftesc înaintea mea pe ușă, ușă pe care o țineam deschisă regulamentar până treceau. Mi-a luat fix trei săptămâni să mă obișnuiesc să le spun tuturor pe nume și încă vreo trei să mă adresez bărbaților cu „Băi, ia și mie o cafea când vii de la țigară” sau să o zbughesc pe ușă înaintea doamnelor jurnaliste, chiar dacă ele tocmai se întorceau încărcate de la piață.

Și mi-a mers. Nimănui nu i se părea nimic deplasat, în special mie. Nimeni nu m-a pus la punct sau în colțul meu, unde mi-era locul. Nimeni nu mi-a cerut pronumele de politețe, nimeni nu a ridicat o sprânceană. Deși meritam. Că dădeam prin băț de obraznic ce eram. Bine, norocul meu era că lucram, după cum am scris, într-o redacție. Iar jurnaliștii sunt mai permisivi decât alții. Iar eu am fost, vorba unei colege, întotdeauna un tip „iubibil” și nimeni nu s-a putut supăra vreodată pe mine. Foarte tare. Alți colegi de-ai mei de generație nu au fost însă atât de norocoși. În alte domenii, în anii ’90, încă se respecta vârsta. Încă erai tu, juniorul echipei, cel care făcea cafele, alerga prin oraș cu diverse comisioane sau stătea peste program, că nu avea familie care să-l aștepte acasă.

Bineînțeles că nu am rămas de atunci cel mai tânăr din colectivitatea în care lucram. Nici vorbă. Însă, din nou, norocul a făcut să lucrez în domenii în care chestia asta cu vârsta nu prea avea nicio importanță. Și am lucrat mult și în străinătate, iar acolo îți spui pe nume, by default, cu toți colegii. Da, indiferent de vârstă și sex. Așa că nu am simțit niciodată discriminarea căreia, de-a lungul anilor, am auzit că i-ar fi căzut victimă mulți colegi de generație. În România. Nu le-am înțeles supărarea și, cu trecerea anilor, nici nu a mai fost nevoie. Nu, nu s-a inventat mașina timpului, însă s-au schimbat mentalitățile. Diferența de vârstă și cea de generații a devenit o linie atât de subțire încât până anul viitor e în pericol să dispară. Și asta e un lucru bun. Azi, ca angajat junior, te uiți mai mult la ce știe și la ce experiență are colegul tău mai în vârstă mai degrabă decât la cifrele din buletin. La fel ca angajat senior, mai degrabă apreciezi suflul nou, setea de cunoaștere și ideile proaspete aduse de un coleg tânăr decât faptul că, literalmente, ar putea să-ți fie copil. Și asta e un lucru bun. O stare în care eu mă regăsesc. Sau m-aș regăsi. Încă trebuie să o experimentez pe propria piele.

Diferența între generații este un lucru ce a dispărut de mult în lumea civilizată. Este pe cale de dispariție și la noi. E mult mai interesant acum ce poți să faci și nu de câți ani faci acel lucru. Desigur, experiența este mereu o unealtă valoroasă, demnă de respect. Iar respectul în sine este o calitate ce nu trebuie pierdută. De nicio generație. Și, ca în orice alt aspect al vieții, și aici, moderația este cheia succesului: ai un coleg mai în vârstă? Foarte bine. Consideră-l egalul tău, dar nu-i da palme peste cap sau nu-l trimite la origini. Ai un coleg foarte tânăr? Foarte bine. Consideră-l egalul tău, dar nu-l pune să-ți care foile din imprimantă decât dacă ești pregătit să-i întorci favorul și niciodată, niciodată nu-i spune că habar n-are să facă treaba x sau y.

Și valabil pentru ambele spectre: nicio discuție nu-și are sensul dacă începe cu „pe vremea mea” sau, la fel, dacă accentuează faptul că suntem în anul de grație 2019, sau 2020, sau 2050 și lucrurile nu se mai fac ca „pe vremea ta”. Egalité, fraternité și treaba va merge cu siguranță.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii