Cautare




, Contributor

Sănătate |
|

10 întrebări chinuitoare cu care se confruntă mamele din ziua de azi

DIDI.jpg
Dacă maternitatea ar fi un examen, te-ai consola cu gândul că, mai devreme sau mai târziu, cineva va veni să-ți dea răspunsurile corecte. În realitate însă, mamele trebuie să găsească singure răspunsul la o varietate de întrebări, infinit mai multe decât pe vremea părinților noștri.

Dincolo de faptul că dau viață, admirația mea pentru mame se extinde, în ultima vreme, către noi orizonturi.

Am început o schimbare lentă, dar sigură, a regimului alimentar, ceea ce m-a expus voluntar unei avalanșe de cărți, site-uri și emisiuni online pe tema unei vieți sănătoase într-un mediu poluat și degenerat precum cel din zilele noastre. Pentru că subiectul ,,Cu ce hrănim copiii” sau ,,Cu ce hrănim femeile însărcinate” apărea cu o frecvență uimitoare – și cum eu mă apropii mai degrabă de 30 de ani decât de 20 – am considerat că ar fi util să văd cam ce fel de abordări există pe aceste teme, în ideea că într-un viitor mai degrabă apropiat decât îndepărtat, m-aș putea găsi și eu într-o postură similară.

După o săptămână de lecturi susținute, am capitulat sub greutatea unei concluzii surprinzătoare: nașterea e partea cea mai ușoară în procesul de devenire al unei mame, abia apoi începe greul. Și aici nu mă refer doar la nopțile nedormite și la responsabilitatea imensă de a educa așa cum se cuvine un suflet în lumea nebună de azi, ci și la deciziile legate de alimentație și sănătate, aspecte care, pe vremea părinților noștri, erau mult mai clare dintr-un motiv foarte simplu: pe atunci nu aveai la dispoziție mai mult de o variantă din nimic.

Pentru părinții mei, greutățile zilnice erau să-mi procure, pe timpul comunismului, alimentele necesare (de la lapte și până la carnea de pui, un lux în acele timpuri!), să-mi spele temeinic scutecele de pânză de dinaintea erei Pampers, să-mi găsească caietele speciale pentru clasa I, care circulau doar pe sub mână, să-mi facă rost de culegerile de Gheba (și mai pe sub mână!) și să încerce să-mi ofere tot ceea ce se putea, în acele vremuri, pentru ca eu să cresc bine și fără lipsuri.

În ziua de azi în schimb, indiferent de puterea financiară și de bunăvoința de a face totul ca la carte, o mamă are la dispoziție vreo mie de variante de creștere a copilului, dintre care cele mai multe se bat cap în cap. Urmărești un fir, pare plauzibil, după care – brusc – se produce o fractură de logică și ți se ridică, inevitabil, întrebări. Începi să citești despre alternativa B, totul merge strună până la un punct, când găsești o carte scrisă de un doctor din America, Anglia sau Zanzibar, care demolează – cu argumente de altfel logice – întreaga construcție a celor dintâi.

Dacă maternitatea ar fi un examen, te-ai consola cu gândul că, mai devreme sau mai târziu, cineva va veni să-ți dea răspunsurile corecte. În realitate însă, mamele trebuie să găsească singure răspunsul la o varietate de întrebări. Cum ar fi:

1.     Să se alimenteze clasic în timpul sarcinii (proteină animală și vegetală) sau să fie vegetariene, ovo-lacto-vegetariane ori raw-vegane. Fiecare tabără își atribuie, mai mult sau mai puțin voalat, meritul unui copil 100% sănătos, acuzând de cele mai multe ori celelalte tabere de o inconștiență crasă care se va răsfrânge asupra copilului pe termen lung.

2.     Să nască natural cu anestezie epidurală, natural fără epidurală, prin cezariană, prin hipnoză (da, există!), în apă sau încă vreo cinci variante, fiecare cu adepții și susținătorii ei fervenți. Evident, fiecare susține – în anumite limite – că deține adevărul absolut.

3.     Să-și așeze copilul – odată născut – pe panta vegetarianismului sau să-i dea carne, ouă și brânză (ori doar una dintre ele). Vegetarienii susțin că toți copilașii care consumă carne vor fi mai susceptibili la boli pe motiv de hormoni și alte chimicale nelipsite din toate tipurile de carne, iar ,,carnivorii” îi acuză pe vegetarieni că își supun copiii unei lipse crase de substanțe vitale și vitamine.

4.     Să-și facă toate ecografiile recomandate în sarcină (plus amniocenteza) sau să le refuze din cauza potențialului de iradiere și a riscurilor conexe. Pentru fiecare variantă există suficiente studii contradictorii cât dea insomnii ambelor tabere multă vreme de-acum încolo.

5.     Să-și vaccineze copilul ca la carte (16 vaccine pe an, mai exact), sau –  după cum am constatat tot mai des – să refuze citând diverse studii științifice făcute în străinătate. Partea proastă este că studiile făcute de ambele părți se bat cap în cap cu grație.

6.     Să-și dea copilul la o grădiniță de stat sau la una privată, fiecare cu dilemele de rigoare. După ce au ales care să fie, urmează o altă decizie: o grădiniță clasică sau una ,,experimentală” tip Waldorf ori Montessori, care promite un copil mai creativ și liber în gândire (dar face mai dificilă reintegrarea ulterioară într-un sistem clasic)? Iar dacă au ales și asta, se trece la nivelul următor: mesele oferite copiilor la acea grădiniță sunt bio sau nu sunt bio? Dacă sunt bio, sigur alimentele nu sunt dintre cele bio modificate genetic? Sunt în acord cu regimul copilului? Erau găinile stresate sau relaxate? Li se citiseră văcuțelor povești cu pășuni înainte să dea laptele? Poveste fără sfârșit…

7.     Să dea copilului apă plată, apă de la robinet filtrată prin osmoză inversă cu filtru de demineralizare sau fără filtru, apă ionizată sau apă filtrată cu filtru de carbon. Oricare dintre cele de mai sus (cu susținătorii de rigoare) poate fi depozitată, am auzit mai nou, în sticle albastre plasate la soare, născând un al n-lea tip de apă, apa solarizată și purificată (grație efectului culorii albastre). Evident, fiecare dintre ele este optimă pentru prunc și are în spate multiple studii științifice.

8.     Să dea copilului legume de țară, legume bio, legume crescute de mânuța proprie, în curte sau pe balcon, ori mâncăruri gătite pe bază de legume congelate (care, zice-se, își păstrează mai bine proprietățile)? Cele de la țară nu au certificată cantitatea de pesticide folosită (dacă e folosită), cele bio nu știi cât de bio sunt, cele crescute de tine implică timpul de a face toate astea (în condițiile în care 80% dintre mame au și un job), iar cele importate ar putea fi modificate genetic (dar nu prea ai cum să știi dacă sunt sau nu…).

9. Să-i dea copilului medicamente homeopate și să trateze infecțiile din primii ani de viață cu cataplasme și împachetări sau să folosească antibiotice, de teama riscurilor pe care le-ar implica o temperatură mare sau un virus mai puternic asupra organismului fragil al unui bebeluș? Ca un copil susceptibil la răceli ce am fost mereu, știu că antibioticele slăbesc organismul. Pe de altă parte, nu aș băga mâna-n foc că, ținându-mi în brațe copilul abia-născut, care are temperatura 39 și 5, aș avea tăria interioară de a-l trata cu polen și cataplasme de varză, așteptând ca organismul lui de două luni și trei zile să ,,lupte” cu virusul. Personal, asta mi se pare cea mai mare dilemă dintre toate.

10. Să-i ia copilului iPad, calculator, telefon și alte obiecte cu care colegii lui de grădiniță sau de școală sunt familiarizați din fragedă pruncie sau să-l țină departe de ele, cultivându-i plăcerea jocului în aer liber? Dacă nu-l înveți cu tehnologia, îi va fi mai greu mai târziu. Dacă-l înveți prea mult, ajunge să-i acapareze viața.

Pe același principiu apare și ceea ce numesc eu dilema McDonalds: să-l lași să guste, odată la trei luni, un dulce mai puțin sănătos sau un sendviș de la fast-food, sau să-l ții departe de ele, stând în schimb cu teama că ar putea vedea la alții și ar putea ajunge să mănânce pe furiș ceea ce i-ai interzis tu cu vehemență? Să hrănești copilul și să-l educi doar așa cum e bine – cu mâncare bio, aer curat de munte și principii sănătoase – sau să-l familiarizezi, cât de puțin se poate, și cu fast-food-ul, și cu viața agitată de oraș și cu toate lucrurile cu care știi bine că va fi nevoit să trăiască în lumea asta?

Întotdeauna am crezut că partea grea a creșterii unui copil ține de etapa evoluată a distingerii între bine și rău. M-am întrebat mereu ce i-aș spune copilului meu și cum l-aș învăța să fie: bun și blând, ca să fie călcat în picioare de mulțime, sau suficient de egoist cât să-i fie un pic mai bine decât mi-a fost mie în lumea asta?

L-aș învăța să dea din coate ca să-și atingă scopurile sau i-aș căli anduranța, ca să reziste la toate loviturile pe care le va lua din prea mult suflet bun? Restul îmi păreau lucruri care vin de la sine, din instinct și din învățăturile celor din jur care au trecut deja prin asta.

După o săptămână de documentare, mă simt mai obosită și cu vreo cinci mii de întrebări în plus față de momentul în care m-am pus pe citit.

Îmi dau seama acum că până să ajung să-mi pun problema răspunsurilor la asemenea întrebări existențiale, habar nu am – dacă ar fi să mă trezesc mâine cu un copil în brațe – nici măcar ce fel de apă să-i dau să bea. Ceea ce, pentru mine ca o non-mamă, reprezintă o perspectivă absolut tulburătoare…

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii