Pe Otilia mi-a prezentat-o Raluca la un eveniment, iar după câteva minute de stat împreună, știam că nu vom mai da drumul firului care ne-a așezat față în față. Următoarea noastră întâlnire avea să înceapă cu o îmbrățișare strânsă și lungă, care a scuturat din noi amintiri ce au valsat nevrotic timp de câteva ore.
Avocatul poveștilor
Avocatul Otilia a revenit în primăvară în poziţia de partener în cadrul Casei Ionescu – Sava după ce, în ultimii patru ani, a fost secretar de stat pentru relaţia cu parlamentul, informare publică şi creşterea calităţii vieţii personalului, în cadrul Ministerului Apărării Naţionale. O sarcină dificilă și impetuoasă, însă provocatoare. Omul Otilia a renunțat la începutul mandatului la una dintre bucuriile cele mai mari, blogul personal, care era, deopotrivă, evadare din realitate și din obișnuință, simțind că are un talant în plus pe care îl putea cheltui.
„Nu am scris până nu m-a sunat la împlinirea celor 35 de ani doar mama mea pentru că tatăl meu nu mai era printre noi. Gândul că era prima oară când tata nu mă sunase să-mi ureze la mulți ani, faptul că eram însărcinată cu Petru și că trecusem printr-o perioadă foarte dificilă mă obligau la poezie. Și am scris. Așa am descoperit scrisul terapeutic, atunci când mi-am dat seama că bogăția mea interioară trebuie exteriorizată. Și așa s-au născut poveștile.“
Pe oriunde mergea, inclusiv la tribunal, Otilia descoperea povești. Deseori le spunea colegilor cum vedea ea tribunalul, pentru că, în versiunea ei, acesta era plin cu basme. „Ideea este că eu le vedeam peste tot și erau atât de îndrăgostiți de povești și de personajele pe care le invocam și încercam în permanență să îi fac să râdă, că toate deveneau mai ușor de înghițit. Și așa s-a născut blogul «Capra cu 3 iezi», căci aveam trei copii, ce puteam să fiu mai mult? Să pot fi mama unor copii și mai ales a unor astfel de copii era cel mai minunat lucru care mi se întâmplase, de sus în jos. Astfel am început să scriu și povești cu ei, fără să intru în paradigma părintelui care vorbește numai despre odraslele sale.“
Blogul i-a servit drept vitrină pentru confesarea emoțiilor, dar și-a dat seama de amploarea lui abia când a încetat să mai scrie. „La un moment dat, una dintre întrebările mele esențiale era dacă sunt un om vesel sau un om trist. Iar un prieten mi-a spus pe vremea aceea că toți suntem triști, dar cu adevărat fascinant e să rămâi vesel în această viață. Când e vorba de ce am pierdut în anii de mandat, mă gândesc că n-am mai scris poveștile copiilor. Nu le-am mai scris nici pentru mine, pentru că, vezi tu, eu am nevoie de vitrină: degeaba fac dacă nu se află. Degeaba faci bine dacă lucrurile nu sunt văzute și oamenii nu capătă speranță și încredere că se poate. Degeaba faci o prăjitură în casă și o mănânci singur. Eu simt nevoia să împart mereu, așa sunt construită. Nu pot să mă bucur singură de nimic.“
Citește și Il pazzo: CHEF Marcello Trentini
Drumul în mandat a fost foarte dureros, îmi mărturisește Otilia. Trage aer în piept, mă fixează cu privirea și îmi spune că a fost cea mai complexă perioadă, în care trebuia să construiască. „M-am descoperit pe mine ca lider. Aici, e ucenicie frumoasă, poți fi un om care inspiră, însă nu poți fi lider. În avocatură, e ucenicia ta mai mult decât a celor care vin să învețe, pentru că întotdeauna un copil va spune ceva despre părintele său.“
Moldova, tărâm magic
„Orice poveste e timpul însuși împachetat și comprimat“ scria Michael Paterniti în cartea lui „Camera de povestit“ și la asta mă duce cu gândul întâlnirea mea cu Otilia. După ce facem turul bijuteriei de casă din Strada Paleologu 24, ne așezăm față în față în biroul Otiliei și ne delectăm cu amintiri, rădăcinile noastre având aceleași origini moldovenești: eu – născută și crescută în Piatra Neamț, Otilia – născută la Bârlad și copilărită în Pădureni, la 7 km de Dorohoi. Ne-am adus aminte de tingiri, acele tăvi negre de copt pâine, despre pupezele din aluat cu ochi de piper, despre ciorbe și despre căldura sobei.
„Eu am crescut chiar pe cuptor; era tare, se încălzea și acolo începeau toate poveștile. Totul era posibil în copilăria mea. Mă întorc mereu la casa copilăriei mele: era mică, avea două camere și semăna cu o turtă dulce. Bunicii sunt cea mai vizibilă parte din Dumnezeu. Mă întorc des cu amintirea pentru că acolo era dragostea deplină, dragostea necondiționată, era tot. Nu-mi trebuia nimic, eram cel mai fericit om din lume. Ah! Și bunica mai făcea ceva: cir cu lapte și zahăr. Doamne, ce bun era! Unde să mă duc să mai mănânc cir cu lapte? Eu nu știu să fac astăzi cir, deși am făină, lapte și zahăr.“
Probabil că nu întâmplător ne-am lipit una de cealaltă, ca două prăjituri coapte în același cuptor. Mai mult, Otilia îmi spune că a fost un copil crescut de părinți și educat de bunici, pentru că „e ușor să crești un copil, dar ce e mai greu e să îi dai merinde pentru drum și să faci din el omul puternic care va deveni mai târziu, care va depăși orice încercare și nu va ceda pentru că are la ce să se întoarcă; are un model peste umăr unde găsește forța să meargă mai departe. În viața mea, indiferent ce ar interveni, întotdeauna îmi spun: cine va câștiga: eu sau întâmplarea? Și de fiecare dată îmi doresc să fiu eu cea care merge mai departe. Și așa trebuie să fie în viața oricui: să facă apel la gândul că nimic nu este de netrecut în afară de moarte, că te poți ridica din orice fundătură, că multe limite ni le punem singuri“.
Așadar, lecția Otiliei este să privești în permanență la firul de lumină. „Ăsta a fost secretul în viața mea, de n-am căzut de fiecare dată și am reușit să mă ridic după fiecare provocare. Mi-am protejat grăuntele de lumină și am mers mai departe după grăuntele celorlalți, iar în acest fel m-am uitat mai mult către lumină și mai puțin către întuneric, mai mult către cruce și mai puțin către răutatea celorlalți, mai mult în sus decât în stânga sau în dreapta.“
Puterea credinței
Otilia are o teorie: niciodată, copilul din noi nu crește. „Adică, dacă ai fost un copil traumatizat, va rămâne în tine un copil traumatizat, oricât de mult mergi la psiholog. Eu nu sunt un om care merge la terapie, dar am în jurul meu mulți care fac asta și este de înțeles, pentru că nu mai au unde să-și dea din povești jos. Eu, ca să îmi diluez supărările, tristețile, neputințele, mă rog foarte mult. Și sunt fericită că pot spune asta, pentru că foarte mulți oameni nu mai au repere, iar eu, astăzi, la 42 de ani, sunt un om care îl iubește pe Hristos. Toată viața mea gravitează în jurul gândului dacă sunt pe drumul cel bun.“
Citește și La cafea cu… Ioana Filipescu
Cultul eroilor și Lumea uniformei
Otilia se ridică de pe scaun, eu mă întorc la cafeaua mea care s-a răcit între timp, ea își trage scaunul alături de mine și începem să răsfoim, pe brațe, albumele cu eroi. Otilia este inițiatoarea unui sistem întreg de programe dedicat veteranilor de război. „Cum pot să fac istoria tridimensională? Eu sunt tributară istoriei. Bunicul meu era veteran de război, deci am crescut în casă cu un erou. Așa că mi-am propus, fără niciun buget, doar cu inițiativa, să fac mai mult. Am descoperit un sertar plin de povești de care nimeni nu avea nevoie. Oameni care veneau din Afganistan fără mâini, fără picioare, pe care i-am dezprăfuit și cărora le-am mulțumit și le-am strâns mâna. Invictus despre asta este vorba: despre oameni care nu mai au picioare, dar aleargă, pentru că spiritul nu ți-l poate amputa nimeni. O mână de oameni a schimbat o armată, a fost o revoluție ce am reușit să construim! Iar dacă eu am reușit, înseamnă că e loc de schimbare. Am fost primul om care le-a povestit că se poate și altfel. Orice visezi se poate.“
Acesta este un fragment din Cover Story-ul ediției de noiembrie a Forbes Life. Interviul integral poate fi citit în numărul 64 al publicației.
