Cautare



, Contributor

ForbesLife |
|

Elena Văcărescu – „ambasadoarea sufletului românesc”

Așa aveau s-o numească, cu egală admirație, Nicolae Iorga și Camil Petrescu, pe descendenta Văcăreștilor, pe poeta și diplomata româncă, cea care a desfășurat o activitate excepțională, „fără a precupeți vreun efort pentru a face ca România să fie mereu prezentă și înfățișată favorabil atenției universale”.
TG - ELENA VACARESCU- portret

Elena Văcărescu s-a născut în orașul lui Bucur, în 1864, tatăl ei fiind colonelul și diplomatul Ioan Văcărescu, al cincilea urmaș al renumitului poet Iancu Văcărescu, iar mama era Eufrosina Fălcoianu, vlăstar al unei vechi familii boierești. Pe linie paternă, era strănepoata lui Ienăchiță Văcărescu (1740-1797), deschizător de drumuri în lirica românescă și în lingvistică. Elencuța, (cum avea să i se spună în familie), își va petrece primii ani ai copilăriei în București, la bunicii dinspre mamă și în preajma văduvei lui Iancu  Văcărescu, în casa de lângă Dealul Mitropoliei.

La nici opt anișori, se va muta cu părinții în vatra Văcăreștilor, de lângă Târgoviște. Aici, micuța Elena descoperă lumea satului și a naturii, făcând-o să-și noteze în Memoriile sale, șapte decenii mai târziu: „la Văcărești s-au petrecut momentele cele mai semnificative din viața mea”. Aici s-a apropiat de sufletul țăranilor și a descoperit tezaurul folclorului românesc. A cutreierat Văcăreștii și satele din jur, ascultând fascinată jalea din doinele și baladele românești, dar și bocetele satului și alte cântări vechi, pe care și le-a notat în grabă. Din aceste impresii și însemnări va izvorî mai târziu, volumul folcloric „Rapsodul Dâmboviței,” ce-i va aduce, mai târziu, laurii celebrității.

1. TG - ELENA  VACARESCU (1)

Elena Văcărescu în port național specific regiunii Dâmboviței, 1891

(sursa foto: Complexul Național Muzeal „Curtea Domnească” – Târgoviște)

Favorizată de soartă și încurajată de Titu Maiorescu și Vasile Alecsandri, să-și asigure o educație poetică aleasă, Elena pornește la drum, cu o bogată moștenire de talent și suflet românesc, ajungând în 1879 la Paris, pentru a-și desăvârși studiile, începute acasă cu profesori particulari, dar și să ucenicească sub supravegherea unor maeștrii în arta versurilor, precum parnasianul Sully Prudhomme, Leconte de Lisle și José-Maria de Heredia.

Audiază la celebra Universitate Sorbona, cursurile unor profesori iluștri ca Gaston Paris, Ernest Renan, Paul Janet, Gaston Boissier, urmând nu numai cursuri de literatură ci și prelegeri de filozofie, estetică, istorie, mitologie etc. Contactul cu înalta Școală, cu poezia de o formă îngrijită, sculpturală, bogată în subiecte luate din mitologia greco-romană și indiană îi deschide drumuri noi spre desăvârșirea unei culturi și a unei educații spirituale demnă de o urmașă a Văcăreștilor.

Aici, la prestigioasa Universitate, nu a studiat sistematic, în vederea obținerii unei diplome, ci doar a asistat la cursurile menționate … din pură plăcere. Era fascinată și nu lipsea de la niciun curs, însă nimic nu o va emoționa mai tare decât întâlnirea cu „titanul romantismului”, Victor Hugo! Se întâmpla în primăvara anului 1885, când prin intermediul lui Leconte de Lisle, l-a întâlnit pe marele romancier, chiar în salonul său din Avenue Eylau (actuala Victor Hugo nr. 124).

Bătrânul Hugo părea că doarme, când deodată taie tăcerea încăperii, cu o voce joasă și, cu un zâmbet cald pe chip, o întreabă cum o cheamă…

-„Hélène Vacaresco”, răspunde tânăra noastră poetă.

-„Hélène … frumos nume predestinat… Vii din țara lui Rosetti, copila mea? … Rosetti, bunul patriot român…” Copleșită de emoție, Elena i-a răspuns:

-„Era unchiul meu”.

Tânăra româncă, îmbrăcată într-o rochie roz și așezată pe un taburet, în fața lui, încurajată de zâmbetul cald al acestuia, i-a luat „augusta mână care urzise atâtea minunății” și i-a sărutat-o. L-a privit fermecată de admirație și s-a trezit că-l roagă să-i recite ceva!

Melancolic, marele titan i-a răspuns:

-„Eu nu recit niciodată, însă se spune că ești poetă, așadar tu ești cea care trebuie să-mi spui din versurile tale”. Fâstâcită, i-a îngânat că nu știe decât un „cântec de război”!

Nu contează”, avea să-i spună maestrul, „spune și întotdeauna îți vei aminti că într-o zi ai recitat în fața mea”.

Lovită în inimă, apucată de o sfântă amețeală, nu îndrăzneam nici să mai respir… Dar Victor Hugo a insistat. Și-a îndreptat asupră-mi privirile-i de un albastru-palid, în care mai pâlpâiau încă luminițe… Atunci, cu mare grabă, am rostit dintr-o singură răsuflare, strigându-l aproape, cântecul meu vitejesc”.

Câteva săptămâni mai târziu, autorul „Mizerabililor” avea să-și înceapă somnul de veci, lăsând în sufletul tinerei noastre poete, amintirea caldă a acestei emoționante întâlniri.

Simțindu-se din ce în ce mai încurajată și îndrumată de magistrul Prudhomme, în 1886 își lansează volumul „Chants dˈAurore”, la reputata Editură pariziană de poezie „Alphonse Lemerre”! „Cântece de auroră”, prin cele 46 de poeme,  sublinia de fapt apariția unui nou poet… Această Auroră, descendentă din Văcărești, va fi apreciată de prestigioasa Academie Franceză, care încununează „Chants dˈAurore” cu premiul „Archon Despérouses”. Elena nici nu spera la o așa încununare! Succesul din Franța nu a stârnit însă ecou și în patria Sa! Și asta pentru că urmașa Văcăreștilor nu scria în „graiul blând de acasă”! Află chiar de la Titu Maiorescu că marele Eminescu ar fi strigat indignat: „Să nu știe oare românește?” Spuneți-le că voi învăța-o românește eu și-om vedea dacă fiica Văcăreștilor va continua să ne nesocotească”!!! Din nefericire, Eminescu nu va apuca să-și ducă hotărârea până la capăt…

Numele Văcărescu a intrat în istorie scris pe drapelul tricolor, pe care joacă slovele de foc: „Las vouă moștenire / Creșterea limbii românești și a patriei cinstire”. I se imputa că nu închină versuri în dulcele grai românesc, așa cum o obliga testamentul înaintașilor! Au afectat-o tare spusele Luceafărului nostru și de atunci, „ori de câte ori publicam ceva, imaginea divinului Eminescu se înălța mustrătoare și mă obliga să-i cer iertare”.

Aprecierea Academiei Franceze o va introduce automat și în influentele cercuri ale vieții literare pariziene, intrând în relații cu mari personalități ale vieții culturale, cu care va lega trainice relații.  Acum o va întâlni și pe sensibila poetă Anna Brâncoveanu de Noailles, care o va invita deseori la seratele  de muzică și poezie din reședința sa și cu care o va lega o strânsă și frumoasă prietenie, la care se va alătura și … Marcel Proust! O bună relație va lega și cu Ministrul României la Paris, nimeni altul decât Vasile Alecsandri, care o va recomanda lui Mistral, Merimée și prietenilor săi, cărora le va recita poezii, în selectul salon al doamnei de Beausacq. Curând, tânăra noastră poetă, va organiza, în propriul său apartament, situat pe Rue Pierre Charron 49, aflat în vecinătatea celebrei Champ Elysées, multe întruniri la care vor participa tineri scriitori, poeți, muzicieni și actori; serate care deseori se terminau în zorii zilei. Una din aceste întruniri, s-a încheiat cu o plimbare în pădurea Boulogne, pentru a privi răsăritul soarelui pe apele lacului, și …. chiar pentru a juca o horă românească! Elena Văcărescu simțea un dor nebun de țară și tradițiile românești, fapt pentru care revine în patrie și schimbă salonul parizian cu cel princiar, al Reginei Elisabeta.

2. BAR - FI206402 - Regina Elisabeta si Elena VacarescuRegina Elisabeta a României și Elena Văcărescu, 1890

(sursa foto: Biblioteca Academiei Române)

A fost ambiția părinților ca Elena să ajungă domnișoară de onoare în suita Reginei poete. Suverana descoperă, nu doar talentul literar, ci și sufletul nobil și frumos al tinerei noastre. Devin nedespărțite, Regina cerându-i Elenei să o însoțească în lungile ei călătorii la marile curți princiare din Germania, Anglia, Austria, Spania, Italia, Portugalia, Serbia și Rusia. Tânără, cultă și talentată, era de așteptat ca și frumoasa noastră Elenă, să frângă inima unui bărbat! De data aceasta, tânărul amorezat era un principe neamț, rafinat, educat, drăgălaș, blonduț și înăltuț, ce-și purta firavul trup, în elegante uniforme de croială neamțească.

Cine era? Nimeni altul decât …Ferdinand, viitorul Rege al României, care-i va deveni logodnic, în aprilie 1891, cu acordul atât al Regelui Carol I cât și al Reginei Elisabeta, care spera să se finalizeze frumoasa logodnă, cu un mariaj! Destinul a făcut ca povestea de dragoste a celor doi să dureze… nici măcar un an!

Atât blazonații Hohenzollerni cât și partidele noastre se opuneau vehement unui amestec românesc, în „spița scrobită a Hohenzolernilor”. Legătura cu o familie românească nu putea întări influența monarhiei de origine străină… însemna de fapt, împământenirea ei!!! Regele Carol I, tensionat la maxim, își retrage rapid consimțământul și își silește nepotul să renunțe la Elena. Povestea lor de dragoste trebuia să se încheie brusc și definitiv! Regina Elisabeta a suferit cumplit la auzul acestei decizii… proteja cu multă căldură logodna celor doi și se temea de urmări! Cu sufletul răvășit de suferință, a părăsit țara și vreme de doi ani, a stat întâi în Italia, apoi în Germania.

3. BAR -FII206434 - Elena Vacarescu si familia regala

Familia Regală și Elena Văcărescu, 1891

(sursa foto: Biblioteca Academiei Române)

Ne putem imagina ce a fost în sufletul celor doi îndrăgostiți… câtă amărăciune, suferință și umilință… pe care draga noastră Elena, a purtat-o veșnic și tăcut, în sufletul zdrobit, până la sfârșitul vieții. „Pentru mine, jurământul meu înseamnă că niciodată, niciun alt bărbat nu se va apropia de mine, atât timp cât voi trăi. Şi nimeni nu mă va putea dezlega de acest jurământ”. Și așa a și fost, tânăra noastră poetă nu s-a căsătorit niciodată!

A preferat să părăsească grabnic Regatul României, peregrinând prin Italia, în timp ce aici, Carol I a semnat un Ordin, prin care Elenei Văcărescu, i se interzicea întoarcerea în țară! Elena trăia o dublă pierdere: a bărbatului iubit și a țării ei!!!

Abia în 1895 i se îngăduie să revină, dar o va face în mare discreție, la Văcăreștii copilăriei ei și doar pentru perioade scurte de timp. În cele din urmă se decide să-și stabilească reședința permanentă la Paris. Aici se simțea departe, se simțea ca într-o misiune, dar avea țara cu ea, așa cum obișnuia să spună: „dacă eu nu eram în țară, țara era cu mine”.

Fără cămin şi fără avere, fără soţ, fără iubit, fără copii, am început să iubesc România cu o patimă care mi-a umplut toate clipele fiecărei zile, mi-a chinuit toate nopţile, de-a lungul a mai mult de patruzeci de ani”. Elena devenise un „sol al sufletului românesc, sortit să-i cânte destinele, să-l împărtășească prietenilor și neprietenilor, să-l apere, să-l preamărească”!

Aici, în „orașul luminilor”, se va concentra asupra operei sale literare. Creația sa „Rapsodul Dâmboviței” se va bucura în timp, de traduceri în limba franceză, italiană, germană și engleză, determinând Academia Franceză să îi acorde un nou premiu,  premiul Julien Fabre, în 1900. Era pentru a doua oară când  Hélène Vacaresco primea laurii prestigioasei Academii! Acum este invitată să participe în salonul literar al ducesei de Rohan, fiind recunoscut ca cel mai atrăgător din întreaga Europă. Aici va purta discuții literare cu Francois Coppée, Jean Richepin, Paul Hervieu, Edmond Rostand, Leon Daudet, Robert Montesquiou, Forain, marea artistă Sara Bernhardt și leagă prietenii de seamă cu Maurice Barrés, Anatole France, Francis Jammes, Jules Lemaître, Marcel Prevost, Gaston Deshamps, Tristan Bernard, italianul dˈAnnunzio, belgianul Maeterlinck și viitorul președinte, Paul Deschanel (1920)! Parnasianul Auguste Dorchain preciza într-o conferință: „ființă profund româncă prin suflet, perfect franceză prin limbă și mai presus de toate poetă: aceasta este Elena Văcărescu”.

Curând, poeta noastră, la noile sale adrese din Paris, va întreține un salon literar care va câștiga rapid un bun renume. Elena devine foarte activă, semnătura ei fiind din ce în ce mai vizibilă în mari reviste și ziare celebre, nu doar din Franța ci și din alte țări. Treptat, va semna și în publicații românești, începând chiar din 1904, în „Convorbiri Literare”. Tot de atunci începe să locuiască mai mult în țară, urmărind cu viu interes evoluția literaturii noastre.

4. TG - ELENA  VACARESCU (2)

Elena Văcărescu, 1935

(sursa foto: Complexul Național Muzeal „Curtea Domnească” – Târgoviște)

Până la începerea Primul Război Mondial, îi apar numeroase volume: Lueurs et Flammes (1903), Le Jardin passionné (1908), La Dormeuse éveillée (1914) și romanele Amor vincit (1908), Le Sortilége (1911), dar și alte lucrări precum drama Pe urma dragostei (1905), Regi și Regine pe care i-am cunoscut, libretul operei Le cobzar, ș.a Pentru opera Cobzarul, jucată la Monte Carlo în 1909 și la Opera din Paris, în 1912, Elena a colaborat cu libretistul Paul Milliet și compozitoarea Gabrielle Ferrari. Prin natura subiectului, fiind vorba de întâmplări petrecute într-un sat românesc (satul Ciurari) și având ca erou, un rapsod popular, muzica s-a inspirat din cântul nostru tradițional și a fost bine primită de public. „Cobzarul” Elenei Văcărescu, se pare că a fost prima operă cu subiect românesc, jucată pe o mare scenă a lumii!

– Cine aplauda frenetic, la sfârșitul operei, din loja oficială? Chiar George Clemenceau!

Această prodigioasă activitate literară o impune și îi crează un binemeritat renume. Personalități de prim rang ale literelor franceze ca Anatole France, Barrés, Francis Jammes, Charles de Pommairoles, Jules Lemaître, Marcel Prevost ș.a. subliniază valoarea operei sale de sinceră sensibilitate și fecundă imaginație poetică, precum și acel specific al inspirației sale ce i-l dă „misterul sufletului românesc”. Descendenta Văcăreștilor poeți a știut ca nimeni altul să cânte dorurile, durerile și bucuriile neamului său.

Sufletul ei vibrează românește și asta îl face pe marele nostru istoric, Nicolae Iorga, să noteze: „poeta încoronată de Academia din Paris are în strigătele de pasiune, în șoaptele dorului, în plânsetele părerilor de rău, în încleștarea din dinți a mândriei învinse, nota noastră, a țăranilor noștri care, în decursul veacurilor, au cuprins acest fel de simțire în gloriosul vers al cântecelor lor. O româncă înstrăinată… în alt cerc de viață omenească, dar, netăgăduit, o româncă”. Dragostea pentru țară a Elenei Văcărescu, a fost admirabil oglindită, în poezia „Mon pays” din volumul de poezii „Le jardin passionné” apărut la Paris în 1908.

„Vous mˈavez fait une ȃme avec tous vos vertiges, / Mi s-a născut un suflet din tot acest vârtej

Avec votre beaute qui souffre et qui sˈepand, / Din toată frumusețea acesta dureroasă

Et me mˈelance au jet chaleureux de vos tiges,/ Țâșnesc în câmpul țării asemenea unui vrej

Car vous brȗles en noi bien plus fort que mon sang”/ Și-n vine-mi arde seva ce-n mine și-o revarsă.

Ecoul meritelor sale răsunătoare devine cunoscut și în patrie. În articolul „O fală românească”, Constantin Mille scria, în 1901: „Sufletul românesc este făcut cunoscut de d-ra Văcărescu lumii întregi și pentru acest lucru trebuie să-i fim recunoscători mai mult decât dacă ar fi scris în limba ei maternă”. Este răsplătită nu doar cu aprecierea marilor personalități românești ci și cu prietenia acestora: Al. Macedonski, Octavia Goga, Ion Pillat, Șt. O Iosif,  Cincinat Pavelescu, Nicolae Iorga, C. Mille, Titu Maiorescu, D. Zamfirescu, A. D. Xenopol și marele George Enescu.

Elena Văcărescu începe să conferențieze, ajungând în scurt timp să fie cunoscută pe plan european. Este unul din membrii fondatori ai faimoasei Tribune „LˈUniversité des Annales”. Aici va conferenția neîntrerupt patru decenii. În 1913, înființează la București „Cercul Analelor” o Societate de Conferințe, unde vor lua cuvântul Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Cincinat Pavelescu ș.a.m.d.

5. TG - ELENA  VACARESCU 1936 (4)

Elena Văcărescu, 1936

(sursa foto: Complexul Național Muzeal „Curtea Domnească” – Târgoviște)

Dorința sa cea mare era să vadă Transilvania întoarsă la Patria mamă. Când s-a făcut subscripția publică pentru construirea catedralei Sacré-Coeur de pe Montmartre, a preluat imediat obiceiul francezilor, de a-și însoți donațiile cu o rugăciune, ce se termina cu „Doamne înapoiază-ne Alsacia și Lorena” și s-a grăbit să-și însoțească dania Sa, cu următoarea rugă: „Transilvania, Transilvania … Fi-vei a noastră”!

În anii Primului Război Mondial, Elena va sta în Occident. În februarie 1916, Ministerul de Externe al României o roagă să organizeze în Franța, acțiuni politice și diplomatice pentru a explica interesele țării noastre. Elena devine un neobosit tribun, organizând numeroase întâlniri cu personalități influente sau mitinguri publice în apărarea independenței României. Reușește să aducă la tribună și să pledeze în favoarea României, personalități precum Edouard Herriot, Aristide Briand, Maurice Barrès ș.a. Pentru meritele sale, Guvernul francez îi conferă înaltul ordin „Legiunea de Onoare”, iar mareșalul Foch o felicită personal.

Începând din 1920, poetei noastre i se încredințează misiunea de a face parte din Delegația României la Societatea Națiunilor. Timp de două decenii, cea mai mare parte a activității sale va fi determinată de această misiune permanentă a ei pe lângă importantul for mondial de la Geneva. Pe perioada cât Nicolae Titulescu a fost președintele Misiunii române de la Geneva, Elena l-a secondat pe marele om politic, nu numai în problemele de cultură ci și în acțiunile diplomatice de primă importanță.

Elena Văcărescu a purtat mereu corespondență cu fostul ei logodnic, Regele Ferdinand, fiind astfel la curent cu situația din țară, dar mai ales cu deciziile luate de Suveran. „Forţă a naturii, dar disciplinată de o gîndire clasică, poeta noastră îşi rezerva romantismul pentru ştiinţele oculte”. Deși mioapă, Elena era o vizionară, care-și concentra întreaga acuitate a privirii sale, asupra lumii invizibile, lumea sufletelor, a vieţii sale interioare şi a celorlalţi.

Avînd o oarecare  înclinaţie spre chiromanţie, îi cere, într-o zi, Ministrului Franței în România, Saint Aulaire, să-i examineze palmele, și-i spune: „Citesc foarte clar, că vei semna în curînd Tratatul de Alianţă dintre Franţa şi România”. Ministrul, curios, o întreabă dacă-și bazează acele previziuni și pe altceva decît pe ceea ce vedea în palma  lui. Răspunsul ei a fost foarte prompt: ,,Eu mă bizui şi pe caracterul Regelui Ferdinand. Îl cunosc bine, este, înainte de toate, un om al datoriei şi, dacă trebuie, chiar al datoriei celei mai dureroase. El va duce războiul cu Germania, patria familiei sale, cu moartea în suflet, dar îl va face din datorie faţă de poporul său, iar Franţa nu va avea un aliat mai fidel”.

Din 1922, Elena devine membru permanent cu drepturi depline în prezidiul Comisiei de Colaborare Intelectuală, patronat de Societatea Naţiunilor. Alături de personalităţi marcante ale lumii intelectuale europene, participă în 1924, la înfiinţarea Institutului Internaţional de Colaborare Intelectuală.

6. TG - ELENA  VACARESCU (3)

Elena Văcărescu – în reședința din Paris

(sursa foto: Complexul Național Muzeal „Curtea Domnească” – Târgoviște)

La Societatea Națiunilor, Elena Văcărescu era un nume… care deschidea orice ușă! Se bucura de un mare prestigiu. Ea putea fi văzută în compania unor puternice personalități precum: Edouard Herriot, Aristide Briand, Paul Boncour, Paderewski, Beneș, Politis, Litvinov. Șefii de delegații și mari ambasadori o socoteau printre invitații lor de onoare. Fiecare discurs al ei evidenția deopotrivă pe poet și pe omul politic. Va conferenția în multe țări din Europa: Belgia, Olanda, Italia, Spania, Elveția, Polonia, Cehoslovacia ș.a.

Multe din conferințele sale au fost tot atâtea prilejuri de a populariza literatura română. În același scop traduce și publică din Alecsandri, Eminescu, Goga, Blaga, Adrian Maniu, Minulescu, alcătuiește sau prefațează antologii de poezie românească. Succesul ei crește de la an la an! Devine cea mai admirată oratoare din toate câte au urcat la tribuna Ligii Națiunilor. Când conferenția Elena Văcărescu, în Adunarea Generală a Societății Națiunilor, sala devenea neîncăpătoare! Iată ce scria Nicolae Titulescu, („marele Titus”) într-o telegramă, datată 27 septembrie 1923: „Cel mai frumos discurs pronunțat într-a IV-a Adunare, este cel de astăzi al Elenei Văcărescu, în chestiunea cooperării intelectuale. Ea a fost călduros aplaudată de Adunare!

Multe din tezele susținute de intelectuala noastră sunt valabile și astăzi, subliniind importanța pe care o au apropierea și cunoașterea dintre popoare, a cunoașterii valorilor naționale ale fiecărui popor, a capodoperelor artistice și literare, care înzestrează și îmbogățesc tezaurul universal. Acest deziderat se putea îndeplini, mai ales, prin arta populară, întrucât este „terenul prin excelență, pe care se poate produce apropierea popoarelor, unde spiritele lor se ating, se contopesc și se pătrund în modul lor cel mai fierbinte”. Tot Elena Văcărescu va pleda și pentru Oficiul Internațional al Muzeelor, pentru popularizarea tezaurelor spirituale, prin expoziții, dar și pentru editarea unor materiale adecvate. Alături de Nicolae Pillat va înființa la Paris, Comitetul Internațional pentru Difuzarea Artistică și Literară prin Cinematograf care-și propunea „să patroneze orice film cu caracter științific, social, economic, istoric, artistic, instructiv, literar sau documentar, permițând prin difuzarea sa în diferite țări, înțelegerea și apropierea între popoare”.

În 1928, Camil Petrescu,  scria în articolul său intitulat „Ambasadoarea”: ,„avem acolo, în capitala Franței, o româncă din cel mai adevărat sânge românesc care (…) își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc (…) O asemenea personalitate onorează două literaturi”.

Academia Română, la propunerea mai multor personalități, printre care Nicolae Iorga, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu și Brătescu-Voinești, a hotărât în  iunie 1925, primirea Elenei Văcărescu, în rândurile membrilor săi de onoare. Discursul său de recepţie a fost o autentică lecţie de dragoste de ţară: „Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generaţii după generaţii în volbura veacurilor româneşti, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre (…) îmi iubesc ţara pentru toată originalitatea ei autentică, din care s-a plămădit propria-mi originalitate (…) Am servit ideea românească, am încercat să răspândesc peste hotare faima neamului românesc şi am servit în lume expansiunea sufletului românesc (…) Am învăţat mai întâi că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc”.

Doi ani mai târziu, în 1927, statul francez își îndreaptă din nou atenția către mult respectata româncă și îi acordă marele ordin „Cavaler al Legiunii de Onoare”.

7. BAR -AFII - Albumul Elena Vacarescu

Elena Văcărescu

(sursa foto: Biblioteca Academiei Române)

Elena este de neoprit… Îi sunt încredințate sarcini diplomatice importante, îndeplinind deseori, funcția de consilieră pentru problemele culturale și de presă. Devine membră, și pentru câțiva ani, și președintă a Academiei Feministe de Litere și Arte; conduce cercul „George Sand” și este membră în Comitetul „Latinitatis”, ajungând să-l reprezinte în 1933, chiar pe Ministrul Educației Naționale al Franței (o cinste uriașă pentru un străin!!!) Înființează „Biblioteca Universală” pentru spriinirea traducerilor, este distinsă cu Ordinul „Coroana României” în grad de mare ofițer (1933) și este unul dintre fondatorii Casei Românești de la Paris (1934).

La 72 de ani, adică în 1936, este aleasă Vicepreședinte a Comisiei pentru Protecția Copilului și Tineretului, iar un an mai târziu, Catedrei de literatură și cultură română, de la Centrul Universitar Mediteranean de la Nisa, pe care-l va inaugura, îi va da numele marelui Eminescu. „România trebuie să fie mereu prezentă și înfățișată în mod favorabil atenției universale”, îi scria lui Nicolae Titulescu. Și a reușit, cu asupra de măsură!

8. BAR -CP - Inaugurarea Catedrei de Romana din Centru Universitar Mediteraneea

Elena Văcărescu la inaugurarea Catedrei de literatură și cultură română, de la Centrul Universitar Mediteranean de la Nisa,  1936

(sursa foto: Biblioteca Academiei Române)

Într-un raport întocmit pentru Ministerul de Externe, avea să scrie: „A trecut multă vreme de când Guvernul Român mi-a încredințat misiunea, de a reprezenta, atât în Franța, cât și în Geneva, idealul românesc de pace și colaborare între națiuni. M-am achitat de această misiune cu un entuziasm dictat nu numai de datorie, ci și de convingerile mele mai intime. În acest fel aș vrea să fie interpretată activitatea mea din totdeauna”.

Elena devenise un nume extrem de respectat și apreciat. La 1 iulie 1937, în sala Chopin din Paris, s-au întrunit numeroase personalități, pentru a celebra opera și personalitatea Elenei Văcărescu. Manifestarea a fost prezidată de reputatul Marcel Prévost de la Academia Franceză.

S-a vorbit doar la superlativ despre activitatea Sa de conferențiară, de militantă pacifistă și militantă feministă, despre ambasadoarea dar și poeta și prozatoarea Elena Văcărescu, cea cu  inima profund împărțită între două țări.

9. BAR - AFII - Albumul Elena Vacarescu 1

Elena Văcărescu

(sursa foto: Biblioteca Academiei Române)

În decembrie 1939, Elena încheie activitatea de la Liga Națiunilor de la  Geneva, iar în  1940 se refugiază în „zona liberă” din sudul Franței, unde va rămâne până la sfârșitul războiului. Păstrează legături cu oamenii din Rezistență, ține conferințe în folosul acesteia și depune o activitate publicistică însemnată. Întoarsă în Parisul eliberat, neobosita diplomată, solicită noi misiuni, astfel că la 27 iulie 1945 este numită consilier cultural al Legației Române din Paris și membră a delegației românești care va participa la Conferința de Pace de la Paris (1946), implicându-se activ în susținerea cauzei naționale!

Spre sfârșitul vieții, venind „vremea bilanțului”, Elena avea să noteze:

Ciudat destin… N-am avut noroc. Adică n-am avut noroc și totuși, am avut noroc cu carul”.

La 17 februarie 1947, în urma unor complicații cauzate de o gripă, se stinge din viață la Paris, în Rue de Chaillot, cu conștiința de a fi respectat consemnul strămoșesc, străduindu-se din toate puterile să colaboreze la creșterea limbii românești și la a patriei cinstire.

Am încercat să răspândesc peste hotare faima numelui românesc și am servit în lume expansiunea sufletului românesc”, scria descendenta Văcăreștilor.

Potrivit dorinței testamentare a scriitoarei, prin grija Guvernului Român, sicriul este adus la București și depus la 5 martie 1959, în cripta de la Bellu, alături de bunicul Iancu, „părintele poeziei românești”.

Tot prin testament, Elena lasă Academiei Române, conacul și parcul de la Văcărești, pentru ca „numita Academie să găzduiască aici poeți, în fiecare vară”, iar nouă tuturor, ne-a lăsat un model de patriotism, un model de „româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu orgoliu şi originea şi sufletul românesc”.

*În anul 2014, cu prilejul aniversării a 150 de ani de la nașterea Elenei Văcărescu, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic, o monedă din argint, dedicată poetei și diplomatei noastre. Pe aversul monedei este redat conacul de la Văcărești, stema României și inscripția în arc de cerc „ROMÂNIA”, iar pe reversul monedei, este reprezentat portretul, numele și semnătura Elenei Văcărescu.  

 

Aducem mulțumirile noastre Bibliotecii Academiei Române și Complexului Național Muzeal „Curtea Domnească” – Târgoviște, pentru punerea la dispoziție a materialului fotografic. 

dr. Anca Beatrice Todireanu

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii