Cautare



, Contributor

Redactor-șef al revistei lunare ,,ForbesLife" & redactor-şef al revistei trimestriale ,,UP by Forbes".

Modă |
|

Sunt o mare colecționară. Pe tine ce te definește?

155715_10152694727565058_465674652_n.jpg
În ultima vreme primesc tot mai multe întrebări privind stilul meu vestimentar, din partea unor persoane preocupate de imaginea și stilul propriu. Cele mai multe încep cu un ,,Cum?”. Cum găsești ce ți se potrivește? Cum alegi? Cum te definești pe tine? Nu sunt însă nicidecum vreun fashion icon, ci doar o mare colecționară. Iar ceea ce adun mă definește infinit mai mult decât ceea ce port.

Când eram mai mică (și considerabil mai naivă stilistic), râdeam în sinea mea de oamenii care băteau toba în legătură cu stilurile lor așa-zis ,,eclectice“.

Mi se părea scuza ideală pentru nehotărâre așa că, la intervale stabilite doar de propria-mi nerăbdare, luam decizii radicale pentru a-mi defini stilul dincolo de orice urmă de dubiu: port numai midi; apoi numai mini; apoi doar negru și alb; apoi doar pasteluri; apoi doar griuri; doar catifea; doar dantelă; doar mătase; doar plisat; doar pe talie; doar A-line; doar shift-dress, doar, doar, doar…

Privind înapoi, cred că eram un fel de Becky din ,,Confessions of a Shopaholic“: nu în sensul că aș fi fost nebună după cumpărături, ci pentru că – la fel ca și ea – visam să am un stil atât de recognoscibil încât lumea să mă identifice instantaneu drept ,,fata îmbrăcată în dantelă“, ,,fata cu rochii pe talie“ sau ,,fata în stil minimalist-șic“.

Știu și de unde mi-a rămas această fantezie vestimentară: pe la cinci ani, mama și mamaie mă purtau cu o rochie înflorată, cu pălăriuță, iar orice vizită în parc se solda cu o incursiune în librăria din cartier, unde nu concepeam să nu pipăi fiecare nouă carte de povești apărută la editurile vremii. ,,Iar a venit fetița cu pălăriuță“, mă întâmpinau de fiecare dată cele două doamne vânzătoare, sintagmă cu care îmi dau binețe până în ziua de azi (pentru că, și după 20 de ani, librăria a rămas la locul ei, ca și doamnele cu pricina).

Tot încercând s-o duc pe ,,fata cu pălăriuță“ la maturitate și într-o altă paradigmă stilistică,  m-am trezit cu o garderobă eclectică fix ,,ca la carte“, în care conviețuiesc pașnic pulovere de mohair fucsia și jerseuri negre, rochii de vară cu imprimeu cu păsări flamingo și creații sculpturale ,,a la Rick Owens” sau bluze de catifea grea și mătăsuri ușoare ca fulgul, toate la fel de iubite și de purtate de mine.

Între timp, m-am vindecat de meteahna disciplinei vestimentare și am învățat să-mi etichetez stilul în perioade: perioada multicoloră, perioada monocromă, perioada minimalistă. Acum, spre exemplu, traversez perioada ultra-minimalistă și tot ceea ce e mai colorat de beige mi se pare de-a dreptul obositor pentru retină.

Totuși, pentru că exercițiul auto-definirii nu m-a părăsit cu totul, mă gândesc adesea cam care ar fi lucrurile care mă conturează ca personalitate și stil și care ar putea spune ceva despre mine unui om care nu mă cunoaște decât din articole sau de pe Facebook.

Acum doi ani, în timp ce cumpăram din Hard Rock Rio de Janeiro un pin înfățișând statuia emblematică ,,Jesus Christ the Redemptor” cu o chitară înfășurată în jurul gâtului mi-am dat seama că sunt, în esență, o mare colecționară. Asta e eticheta mea. Adun experiențe, gânduri, povești, le pun în cutii, le etichetez și, când vine vremea, le scot și le așez fix în locurile care li se potrivesc.

Am strâns insigne Hard Rock cinci ani, într-o cutie de carton, fără să-mi dau seama de ce o fac mai exact și ce o să se aleagă de ele.Pur și simplu îmi plăceau și simțeam că, atunci când se vor aduna suficent de multe, vor decide ele să mă informeze și pe mine ce formă și-ar dori să ia.

Adăugând în cutie chitara inscripționată cu Rio de Janeiro – varianta mai puțin apropiată de sacrilegiu a pin-ului cu Iisus Hristos și chitara rock – mi-a venit în sfârșit ideea. Am deșertat totul pe covor și, până la unu noaptea, am înfipt insigne într-o tăbliță de plută de la Ikea, cumpărată inițial cu scopul de a realiza un Inspiration Board. Cam așa merge treaba la mine.

Colecționez povești. Replici pe care la aud în metrou. Gânduri care-mi vin în timp ce pun rufele la spălat sau când bag cheia în ușă, seara. Culori care-mi evocă o stare ce poate fi exprimată în cuvinte. Propoziții amuzante de pe tricourile oamenilor care trec pe lângă mine pe stradă: preferatul meu rămâne un ,,Shakesbeer” de pe tricoul unui băiat irlandez, într-un ianuarie cu -2 grade la Dublin (el era doar în tricoul cu pricina, eu eram în cea mai groasă pufoaică pe care o dețin).

Le notez pe toate pe un carnet și le folosesc pe post de Moodboard, pentru că toate moodboard-urile mele sunt fără poze, numai cuvinte disparate care au sens doar pentru mine.

Colecționez machete de mașinuțe: de la Cadillacul roz al lui Elvis, cumpărat din Las Vegas, până la un Hummer găsit într-un supermarket din Hawaii sau un Mini Cooper cu steagul Marii Britanii dintr-o ediție limitată Harrods.

Colecționez miniaturi din porțelan sau din pietre semiprețioase: am o întreagă menajerie de animăluțe din cuarț roz (piatra mea preferată) și jad, nu mai mari decât unghia, pe care le-am cumpărat din China. Am mașini de cusut din porțelan, biblioteci miniaturale cu cărți legate în piele, bucătărioare cât palma, mobilier din lemn potrivit pentru sufrageria unor liliputani și un atelier de modă cât jumătate de palmă, închis într-o cutie de sticlă. Nu le caut expres și nici nu dau averi pe ele, dar pur și simplu îmi ies în cale, în călătoriile mele.

Ceea ce colecționez eu se găsește cel mai adesea în fundul rafturilor din magazinele de papetărie, pe etajerele cele mai de jos ale magazinelor de suveniruri sau ascunse într-o mare de mărunțișuri. Dar eu le văd.

Prima mea colecție din viață a fost una de șervețele de hârtie, începută în clasa a III-a cu colega mea de bancă. Am strâns sute de șervețele până în facultate (am inclusiv piese cu adevărat speciale, cum ar fi un șervețel de nuntă tipic nemțesc, împăturit după o tehnică tradițională), apoi m-am oprit.

Cutia a rămas undeva într-un dulap și îmi este nespus de dragă, dar nu am mai adăugat nimic în ea de ani buni. Aici este, în viziunea mea, marele schepsis al colecțiilor: nu trebuie să le continui doar în virtutea inerției. Te oprești și schimbi macazul în ziua în care nu mai ai chef, nu mai ai elan și căutarea nu-ți mai produce plăcere, ci doar bătăi de cap.

Iubesc hainele, dar am avut ani în care n-am avut chef să cumpăr nimic. Am rochii pe care nu suport să le văd cu lunile, după care nu mai ies din ele. Sunt o mare călătoare și iubesc să fiu între două avioane, dar au fost perioade în care, luni la rând, nu am avut elan și chef să-mi petrec weekendurile în altă parte decât în sufrageria mea. Apoi, mi-am dorit, brusc, să văd trei locuri noi în aceeași lună. Chiar cred că viața este, în esență, o chestiune de ,,dispoziție“.

Cred, de asemenea, că un adevărat colecționar trebuie să aibă memorie bună, alminteri colecțiile lui nu au greutate și semnificație. Eu una țin întotdeauna minte de unde am cumpărat un anumit obiect, cum era ziua respectivă și ce am simțit prima oară când l-am zărit pe raft. La haine, nu uit niciodată locul din care le-am luat și cum m-am simțit prima oară când le-am scos în lume. Și asta e tot un fel de colecție, de emoții textile.

Țin minte ce am purtat când am cunoscut o anumită persoană. Țin minte ce am purtat când mi s-au întâmplat lucruri fericite sau lucruri triste. De unele lucruri nu mă mai mai ating din principiu, pentru că în țesătura lor sunt impregnate prea multe amintiri, iar un tricou din mătase poate fi mai greu ca o platoșă când îți aduce aminte de ceva ce încerci din răsputeri să lași în urmă.

Port și roz, și albastru, și negru, și alb, uneori chiar pe toate la un loc, dar am reușit, totuși, să-mi definesc măcar o latură a personalității: sunt o colecționară de povești și emoții.

De fapt, sunt doar o colecționară de povești. Când găsești poveștile potrivite, emoțiile vin oricum.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii