, Colaborator ForbesLife

Lifestyle |
|

Angela Gheorghiu: ,,Povestea”

N-ai nevoie să citești prea mult despre Angela Gheorghiu sau să vorbești prea mult cu ea ca să-ți dai seama că trăiește în lux. Și aici nu mă refer la scenele pe care cântă, la onorariile pe care le primește, la valoarea brandului ei personal sau la alte bunuri materiale. În lumea operei, a fi tu însăți costă. E un lux. Colege de breaslă cu state vechi spuneau, după zeci de ani de carieră, că nu pot spune nu dirijorilor sau regizorilor, preferând să-și înece amarul în cabină, singure, printre lacrimi.
angela_gheorghiu.jpg

Angela Gheorghiu își asumă mult. Nu doar două-trei porecle născocite de jurnaliști de aiurea care, în continuare, nu știu unde se află România pe hartă; sau dezamăgirea spectatorilor care, cumpărând bilete cu luni de zile înainte, află în ultimul moment că n-o vor auzi cântând. Ci și posibilitatea pierderii unor angajamente viitoare. O perspectivă foarte complicat de gestionat în lumea spectacolelor, în care nimic nu e permanent, nimic nu e full time.

Se spune despre ea că nu cunoaște modestia – termenul englezesc pe care îl folosesc criticii ei e „humility”.  Dacă s-ar purta altfel, însă, dacă ar fi altfel de cum e (ceea ce oricum e de neconceput pentru ea), ar fi cu siguranță acuzată de falsă modestie. Raportat la o personalitate atât de intensă ca a ei, și la o faimă internațională atât de mare, oricând se coagulează fani și detractori, dar calea de mijloc e mai greu să o găsești și să o păstrezi.

Ea însăși recunoaște că, uneori, ceea ce istorisește poate suna arogant, dar, adevarat fiind, n-are cum să spună altfel. Nu e singura persoană foarte talentată, care și-a găsit vocația din tinerețe și care spune asta.

Există, (ce-i drept, rar) oameni atât de dotați, încât sunt descoperiți de timpuriu – lumea reacționează la talentul sau la energia lor încă din școală sau din liceu. Cei din jur îi recunosc, îi îndrumă, îi indreaptă. Ușile li se deschid. Lucrurile li se întâmplă. Stelele li se aliniază. Angela Gheorghiu se numără printre acești oameni, pentru care stelele se aliniază de aproape 25 de ani.

Desigur, dacă judeci din perspectiva unui om obișnuit, care a muncit pentru fiecare pas în carieră, care a înfruntat piedici sau care n-a ajuns acolo unde și-a dorit, indiferent cât s-a străduit, ce auzi e frustrant. Dar nu e mai puțin adevărat. Cariera ei de peste 20 de ani o demonstrează, iar pentru sceptici există întotdeauna youtube, înregistrările pe DVD sau pe CD, posibilitatea de a asculta orice și de a o compara cu oricine, de oricând, oricând.

„Indiferent de vorbe – vorbe care pot fi rostite de mine sau de jurnaliști, de prietenii mei sau de admiratori – în toată formula asta exista un adevăr, și adevărul stă în rezultat. Iar rezultatul este ceea ce va ramâne după ce oricare dintre noi a terminat de vorbit. După mine și după noi rămâne arta. Arta pe care eu am avut timp să o las în urmă, cu care am avut timp să demonstrez.”

Nu am apucat prea mult să-mi doresc

Așa cum spune ea, asumându-și, din nou, că afirmația poate părea arogantă, Angela Gheorghiu nu a apucat să-și dorească. A fost. A făcut.

Înainte de 1989, apărea la emisiunile de televiziune frecvent. Tânăra Angela Burlacu, o soprană cum nu era alta – plină de viață, de emoție și de culoare – ieșea puternic în evidență într-un mediu în care sobrietatea ternă și înțepenirea oficială erau norma. Studentă în primul an la Conservator, după ce absolvise Liceul de Muzică sub îndrumarea Miei Barbu, o profesoară care i-a dat nu numai lecții de tehnică, dar și de viață, Angela Gheorghiu avea déjà – și își consolida doar – talentul vocal și încrederea în sine.

Reacțiile (formale sau informale) ale celor din jur la spectacolele sale, i-au dat de înțeles de foarte timpuriu că darul său era unul cu totul aparte. Pe lângă criticile sau laudele calculate, pe care le împărtășim unui artist, muzica are efectul de a ne da de gol reacțiile emoționale, cele autentice, lipsite de calcul.

Angela Gheorghiu a învățat din aceste reacții cât de sus ar putea să țintească și nu s-a temut să o facă. Iosif Sava îi prevedea, în culisele unei emisiuni, că va ajunge foarte departe. „Aveam 18 ani, eram în prima lună de Conservator și aveam o emisiune în direct cu Iosif Sava, care țin minte că mi-a spus: acum mai ai doar de studiat, dar mâine, poimâine cânți la Metropolitan, nici o treabă n-ai.”

Să ținem cont că asta se petrecea, încă, pe vremea în care românilor le era greu să-și facă un pașaport, darămite să primească viză de Statele Unite pe el. Când noțiunea de carieră echivala cu a fi „numit acolo”, „detașat dincolo”, „titularizat dincoace” etape care se întâmplau, de cele mai multe ori, cu totul în afara voinței tale. Când a călători în afara țării sau a-ți construi o carieră pur și simplu nu erau incluse printre „libertățile” individuale.

„Vorbele lui Iosif Sava au însemnat foarte mult pentru mine, chiar dacă, poate, atunci, el zâmbea în colțul gurii. Nu vreau să afișez o falsă modestie – dar înțelegeam de pe atunci ce aveam de făcut, din reacția colegilor mei, oameni care se reîntorceau în România după ce cântaseră în străinătate, toți cei care reprezentau marile nume ale muzicii românești. Am avut o soartă, o cale de urmat și oameni frumoși în jur, de la care am avut de învățat.”

Emisiunile live, apropierea de lumea teatrului și a televiziunii au adăugat peste vocea de catifea, cu un timbru inconfundabil (lucru rar în operă) și peste carisma indiscutabilă, experiența de lucru cu camera și o înțelegere profundă a teatralității sau, mai bine zis, a limitelor ei.

Știm de faptul că a cântat în fața Reginei Marii Britanii, a Prințului Charles, a Președintelui Barrack Obama, dar nu multă lume știe că Angela Gheorghiu a cântat, în 1986, și în fața lui Mihail Gorbaciov. La 21 de ani, mai cu voia, mai fără voia sa, devenise déjà un ambasador neoficial al României.

După 1989, lucrurile au început să i se întâmple Angelei Gheorghiu cu viteza luminii. „În timp ce revoluția se derula în România, am primit un telefon de la o televiziune din Olanda – voiau să-mi propună să susțin un concert întreg. Apoi – eram încă studentă – am avut și o audiție la Covent Garden, și acest concert. Și pentru că trăim într-o epocă a mass mediei, atunci când ai avut un debut important pe o scenă importantă, a doua zi toată lumea te cunoaște și te vrea.”

După debutul cu Mimi din „La Boheme” (a cărui aniversare de 20 de ani a sărbătorit-o anul trecut), „Traviata” de la Royal Opera House, din 1994, este unul dintre momentele definitorii din carieră. Violetta sa, sub bagheta maestrului Georg Solti, i-a facut pe cei de la BBC să-și întrerupă programul obișnuit, pentru a difuza live spectacolul său de opera. Stând strâmb și judecând drept – de câte ori ați mai auzit despre posturi de televiziune care să-și întrerupă programul pentru o operă? Inainte sau după 1994?

Tot în 1994, revenea în România alături de unul dintre cei trei cei mai celebri tenori ai lumii – Placido Domingo. Cânta deja de patru ani pe scenele cele mai mari. Nu mai apuca să-și dorească și altceva.

Comparații cu lumea noastră, de business, nu prea putem face – greu ne imaginăm scala la care Angela Gheorghiu a ajuns. Sunt publicații care o desemnează cea mai cunoscută soprană a lumii, altele care spun că e cea mai strălucitoare. Având norocul unei profesii cu limbaj universal, Angela Gheorghiu este în patrimoniul universal, iar de acolo de unde e, ține să spună lumii întregi că e româncă.

În luna martie, la Los Angeles, concertul ei a avut jumătate din playlist în limba română. În octombrie, cu același repertoriu, merge la Scala din Milano, însoțită tot de un român, pianistul Dan Grigore. Între timp, cântă lieduri românești sau prelucrări folclorice peste tot în Europa. Pe scena de la O2 Arena, din Londra, Angela Gheorghiu le-a cântat zecilor de mii de spectatori, „Copacul” lui Zsolt Kerestely. Cu o tenacitate incredibilă, Angela Gheorghiu insistă să fie româncă, indiferent pe ce scenă urcă sau cui dă interviuri. Numele ei a apărut, de altfel, și printre mesajele campaniei „Why don’t you come over?” – era și firesc, când la Royal Opera House ea este soprana celebrată.

În Romania cântă puțin și rar. Și nu se sfiește să vorbească despre motive. „Pe scena Operei din București nu am dorit să cânt. În ziua în care la Opera Română va fi refăcut totul da capo, atunci s-ar putea să mă vedeți acolo, altfel nu. Plus că, în România s-a încetățenit deja de 23 de ani această mentalitate, această adresare nerespectuoasă față de artiștii români – prin care oricare artist român care are o carieră în afara țării e invitat să cânte aici pe gratis. Nu cunosc o altă țară care să-și invite propriii artiști să cânte gratis. Mai ales acum, când în România vin artiști de toate tipurile și din toate domeniile și sunt plătiți cu bani grei.”

Să ne înțelegem, nu vorbim despre spectacole caritabile – ci despre spectacole pentru care se vând și se cumpără bilete, se angajează sponsorizări, se contractează drepturi de difuzare. „Când mi-am dorit să fac acte de caritate, sau când mi s-a cerut sprijinul, l-am dat de foarte multe ori; am o listă lungă, pe care nu o public, pentru că eu o fac sincer, nu pentru alții.”

Mutatis mutandis, e ca și cum ai fi Președinte global al unei multinaționale din Forbes 100 și ți s-ar cere să conduci aici o firmă de stat, cu un salariu de 300 EUR pe lună. „Nu pot permite ca țara mea să nu mă respecte ca pe oricare alt artist care vine în România. Și așa cum oricare artist este respectat exact la adevărata lui valoare, și eu mă aștept ca artiștii români, din care și eu fac parte, să fie invitați și tratați cu același respect cu care sunt tratați în toată lumea. Atunci voi răspunde cu da.”

Dupa 20 de ani de carieră și onorarii care depășesc frecvent 100.000 EUR, și care vin în continuare, an de an, aspectele financiare ale carierei Angelei Gheorghiu au devenit mai degrabă o chestiune de principiu, de respect, și de politică internă. Absența ei de pe scenele din România nu o comentează în presa de afară. Acolo, peste granițe, e mai preocupată să adune în jurul ei alți artiști lirici români, să-i susțină, să-i promoveze.

Poate părea un lucru simplu – trebuie, la urma urmei, să vorbească doar, despre cineva, cu altcineva. Cel mai recent exemplu este contratenorul Cezar Ouatu, despre care Angela Gheorghiu a vorbit… doar cu Andrea Bocelli și Vangelis. Simplu.

Angela Gherghiu, LTD.

Paradoxal, pentru ca tot ce vedem noi pe scenă să fie așa cum trebuie, natural, firesc, fluid, fără limite, Angela Gheorghiu povestește cât e de important să-ți cunoști, să-ți recunoști și să-ți înțelegi limitele.

Vocea vine de la Dumnezeu și e darul numărul unu, evident. Nu e asigurată, în ciuda valorii ei excepționale – o asigură ea însăși, prin modul în care o protejează, o antrenează și o respectă. Fără apă rece, fără aer condiționat, fără excese.

Asta vine de demult, tot de la Mia Barbu, care a sfătuit-o să-și lase rezerve întotdeauna, atunci când alege să cânte. Nu înseamnă să nu dai totul pe scenă, înseamnă doar să te asiguri că ceea ce dai e impecabil, de fiecare dată. Să nu faci experimente cu tine însuți, în fața publicului.

Același lucru i l-a spus, tot la început, David Ohanessian. Că era la început, se vede clar din apelativul pe care Angela și-l amintește zâmbind „păpușică, să nu cânți niciodată prea mult, prea tare sau prea sus.” Efervescența adolescentină i-a rămas, e molipsitoare, și iese la iveală permanent în timpul unei discuții, dar nu știu cine i s-ar mai adresa în ziua de azi Angelei Gheorghiu numind-o „păpușică”.

Ce a auzit și a învățat în tinerețe, a ținut minte și a internalizat pe tot parcursul carierei. Principii care ne sună, și nouă, cunoscut și simplu, și se regăsesc și în mediul de afaceri. Lecții succinte pe care le recită și antreprenorii ajunși la statut de „guru”. Cat de ușor e să le enunți, dar cât de complicat e să ți le asumi și să le folosești efectiv în viață…

„De la fiecare om am câte o frază, și astea mi-au intrat în ADN și încerc să le pun în practică. Pentru mine, nu sunt numai vorbe. Dar ceea ce tu ai învățat, trebuie să fii atât de înțelept încât să pui în aplicare în măsura în care îți folosește, în care ție ți-e bine.”

În ochii furtunii

Dacă te uiți pe programul Angelei Gheorghiu, fie că e cel pentru o zi, fie că e cel pentru următorii cinci ani, nu poți să nu remarci cum previzibilul se ciocnește constant de imprevizibil.

Angajamentele se stabilesc cu multă vreme înainte și se negociază cu atenție, dar, până în ultimul moment, orice e posibil. Pentru o persoană mai dependentă de siguranță și de ordine ar fi, probabil, un regim de viață greu de suportat. Angela pare să gestioneze lucrurile, cumva, din ochiul furtunii. Lăsându-le să se desfășoare, dar nu oricum. Calculând neprevăzutul și evitând inevitabilul, de câte ori are ocazia.

Ai nevoie de o asemenea perspectivă ca să-ți păstrezi capul pe umeri în lumea spectacolului, în care orice se poate întâmpla. Un exemplu recent e incidentul de la Royal Opera House, când cortina a refuzat să se ridice, timp de 30 de minute, la începutul unui spectacol aniversar cu „La Boheme”.

Motivul nu era un capriciu de divă, ci o defecțiune mecanică. Când, în fine, cortina s-a ridicat, n-a mai coborât tot spectacolul, iar publicul a fost martor al schimbarilor de decor care, de obicei, se petrec ferite de ochii lor. Diva a fost acolo și a strălucit, la 20 de ani de la debut, în aceleași costume, cu aceleași emoții, în același rol – Mimi.

Pregătirile atente ajută mult. Iar faptul că, în peste două decenii, Angela Gheorghiu a ajuns să lucreze cu toată lumea de pe lume, o protejează acum de ceea ce ea numește „situații delicate”. Genul de situații care i-au atras reputația de persoană dificilă – asta pentru că întotdeauna e mai simplu să blamezi temperamentul celuilalt ca să-ți acoperi propriile neajunsuri profesionale.

„Încerc să aflu dinainte cu cine urmează să lucrez, încerc să previn. Am făcut o singură dată asta – am ajuns la repetiții în prima zi – lumea îmi spunea „ai încredere” (și a trebuit să se retragă – n.n.), „dar e mai sănătos și mai cu minte să știu dinainte și să previn, ca să nu pun în situații delicate pe nimeni. Pur și simplu să fiu responsabilă, ca oricare om din teatru. Sunt foarte conștientă că publicul vine să mă vadă în rolul respectiv și eu trebuie să fiu bine. Și atunci trebuie să am grijă.”

E o femeie modernă, care experimentează în fiecare zi, dar care respectă cu sfințenie partiturile pe care le interpretează. Și le apără în fața oricui – chiar și în fața regizorilor. Știut fiind asta, ajunge, evident, sa fie lăsată să scoată castanele din foc pentru multa lume, pe numele și pe reputația ei. Nu e confortabil, dar nu e un lucru de la care Angela Gheorghiu sa dea îndărăt.

Anii de carieră proprie și „moștenirea” marilor soprane din trecut au făcut-o să înțeleagă că, în operă, ceea ce e clasic și rămâne aproape de spiritul partiturii dăinuie, în timp ce montările avangardiste sau hazardate se perimează. Oamenii vin să vadă în continuare montările lui Zeffirelli, regizorul care a apucat să lucreze cu Callas. Producțiile răsunătoare sunt păstrate, în subsolurile operelor, ani și zeci de ani. „Dacă după 23 de ani îmi spun „am avut dreptate”, eu o țin așa. Am avut timp suficient să înțeleg că am avut dreptate.”

Cu toată moda regizorilor care vin din alte domenii ale spectacolului să revoluționeze opera, Angela Gheorghiu trage o linie foarte fermă. „Trebuie să pârăsc o anumită elită a regizorilor internaționali, care vin nepregătiți la o nouă producție – nu cunosc textul, nu înțeleg nici măcar limba în care a fost scris libretul. La teatru nu se permite să se facă un Shakespeare dacă tu nu știi limba engleză. Ei, la operă încă se mai întâmplă situații de genul ăsta.”

Inovațiile propuse de asemenea entuziaști nu se limitează la scenografie, actorie sau costume, cum te-ai aștepta. O punere în scenă a lui „Romeo et Juliette” care voia să oglindească în operă revoluția lui Baz Luhrmann de pe marile ecrane, îi cerea Angelei nu numai să poarte jeans (ceea ce, probabil, i-ar fi venit foarte bine), dar și să cânte valsul Juliettei cu accente rock. Ascultați, vă rog, valsul Juliettei și imaginați-vă cum ați fi reacționat.

Curajul de a spune NU

Pe lângă recunoașterea limitelor, Angela Gheorghiu a intuit foarte bine valoarea unui „nu” motivat. „Cu timpul, oamenii au început să mă înțeleagă, dar în primii ani nu e bine să vorbești despre lucrurile astea de culise – cum de ea da, și noi nu? Între timp am devenit foarte transparentă, vorbesc mult și vreau să împărtășesc din experiențele mele – cum ar fi curajul de a spune nu – absolut motivat. De multe ori mulți nu-și permit, există frica aceea de a nu mai fi angajat, dar dacă ar face lucrul ăsta în masă, ar fi mult mai bine.”

„Evident, fiecare reacție trebuie să o gândești, nu trebuie să o iei la cald. Trebuie să ai o motivație foarte puternică și să înțelegi foarte bine că, și după ce se încheie acel spectacol, mai e un mâine. Asta e o chestie pe care am învățat-o de la Mia Barbu, profesoara mea.”

Punând, din nou, banii și respectul în balanță, de multe ori când nu urcă pe scenă în ultimul moment, Angela Gheorghiu alege respectul, asumându-și că nu toată lumea îi va înțelege perspectiva. Că dezamăgirea personală a spectatorului va depăși, câteodată, orice alt argument. Și că orice asemenea incident, tocmai pentru că o are pe ea protagonistă, va fi prompt înfierat de presă și va contribui la „reputația” ei.

„Ceea ce contează pentru mine și pentru public e ceea ce fac, nu ceea ce nu fac. Ceea ce n-am făcut, nu există, deci despre ce vorbim? E un accept, e o părere de rău și atât. Nu sunt un masochist, nu vreau să fac rău nimănui, nici mie. Dar i-aș întreba pe oamenii din sală – de câte ori nu s-au trezit dimineața și n-au putut să scoată un sunet. Ia imaginează-ți cum e să fii artist și asta să fie fix ceea ce faci…

„Nu mă urc pe scenă doar ca să-mi iau fee-ul din seara respectivă. Eu imi iau aceste riscuri, nu este puțin lucru pentru mine. Dar vreau ca, atunci când ies pe scenă, totul să iasă impecabil. Sincer, nu-mi place să încep să cânt o frază și să-mi dau seama că nu aș putea să o duc până la capat.”

„Încă îmi trăiesc memoriile”

Angela merge mai departe. Cu planuri și proiecte importante pentru următorii ani, nu se gândește prea mult la ce e în urmă, ci caută să-și organizeze viitorul „nu e sănătos să știi că ai ajuns, nu există asta. Pentru mine ce contează cel mai mult e să fiu în continuare pe val, să mai am ceva de spus. Cum mai zic eu, încă îmi mai traiesc memoriile.”

Numai în 2013, cântă în „La Rondine” la Royal Opera House, îmbracă din nou hainele Floriei Tosca la Wiener Staatsoper, susține un șir de concerte din primăvară până în toamnă, iar în octombrie revine la Milano, într-un recital special, alături de pianistul Dan Grigore. În calendarul anului sunt așteptate și alte spectacole, pentru care însă pregătirile mai durează.

Și apoi, când vine vorba despre viitor, Angela are planuri mari legate de România. Se pregătește să lase în urmă mult mai mult decât arta sa și înregistrările sale. Adună aliați pentru construirea unui Auditorium, o clădire cu adevarat potrivită pentru spectacolele de operă. Își pune în joc numele, prestigiul și energia pentru un proiect pe care îl va lua „da capo”.

Membra în „The Top Fee Club”

O anchetă a presei franceze (Le Figaro) creiona acum câțiva ani un model financiar rigid în lumea operei, un model cu origini… istorice, rămas de pe vremea unei alte Dive, Maria Callas. Comparativ cu lumea filmului, sau a muzicii pop sau rock, unde suntem obișnuiți cu sume amețitoare, Marile Opere (Metropolitan, Scala sau Opera Garnier) sunt foarte conservatoare cu soliștii.

Iar excepțiile, starurile membre ale „the top fee club”, cum e cazul Angelei Gheorghiu, au onorarii mai mari, dar nu foarte mari și, surprinzător, fixe. Clubul aleșilor nu include mai mult de 15 nume la nivel mondial, și își adjudecă fee-uri invers proporționale cu renumele operei. Prestigiul casei contribuie la prestigiul solistului, așa încât casele cele mai mari plătesc 15.000 de euro brut pe seară.

Pe măsură ce ieșim din „liga mare”, onorariile soliștilor pe spectacol cresc spre 20.000 de euro, dar nu mai mult. Asta în timp ce, pentru ceilalți cântăreți, în funcție de rol și de cotă, onorariile sunt de ordinul miilor de euro – între 1.000-5.000 de euro brut.

Așa se face că marile staruri ale operei alternează prezențele în spectacole cu recitaluri și concerte solo, pentru a-și optimiza veniturile anuale. In cazul concertelor și recitalurilor, numele solistului – și nu producția – e cel care contează cel mai mult, și atunci mecanismele cererii și ale ofertei intervin, iar onorariile sunt mult mai mari, de ordinul sutelor de mii de euro.


Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.
*

Comentarii