Cum ajunge arta să fie un lux chiar şi pentru creatorii ei
31 martie 2011, 10:50 | Autor: Marian Craciun, Diana Drinceanu
Umblă o legendă prin atelierele boemilor artişti: pare-se că, nu demult, pictorii trăiau din pictură. Iar viaţa celebrului colecţionar Krikor Zambaccian vine să confirme această legendă.
Zambaccian, care, alături de Dr. Dona, este unul dintre cei mai mari colecţionari de artă români de la începutul secolului trecut, obişnuia să cumpere câte o lucrare în urma fiecărei expoziţii importante a artiştilor contemporani lui. Le-a iubit picturile şi a devenit bun prieten cu I. Theodorescu-Sion, Gheorghe Pătraşcu, Theodor Pallady, Nicolae Tonitza sau Camil Ressu.
Pe cel din urmă l-a ajutat chiar să depăşească cea mai nefastă perioadă din cariera sa: denigrarea. Zambaccian i-a solicitat artistului patru portrete (al său, al soţiei şi ale părinţilor), care i-au oferit acestuia confortul financiar la care orice pictor visează pentru a-şi pune liber talentul pe pânză.
Însă legenda despre care aminteam îl are în prim-plan pe Theodor Pallady. Uşor arogant – atribut deloc neobişnuit pentru artiştii oricărei epoci –, Pallady i-ar fi cerut lui Zambaccian un preţ cu mult peste cota sa pentru un autoportret dintr-o expoziţie în Micul Paris. Un autoportret este întotdeauna lucrarea de care pictorii se desprind cel mai greu, iar Pallady nu ar fi vrut să îl vândă. De aceea şi pretenţiile financiare prea mari. Dar armeanul a plătit. Şi odată cu banii, i-ar fi oferit artistului şi motivul pentru care a făcut acest lucru: „de frumuseţea lui mă voi bucura o viaţă”.
„Pe atunci, arta era cumpărată pentru a fi admirată” spune Mihai Zgondoiu, artist vizual – aşa se recomandă – contemporan nouă şi grafician la Teatrul de Comedie. Dacă tânărul de 29 de ani l-ar fi cunoscut pe armeanul Zambaccian pasionat de artă, poate şi serviciul său ar fi fost pânza şi culoarea. General vorbind. Pentru că Mihai nu este acel artist care să uite de el într-o mansardă în faţa şevaletului. Pe de-o parte, pentru că el vede (şi face) arta dincolo de pictură – „Acum, dacă ai o idee accesezi mai multe medii; noi, artiştii, nu mai suntem opriţi de bariere” – şi pe de alta, pentru că nici timp nu are cât şi-ar dori (când a venit în Capitală pentru studii doctorale, timp de doi ani a muncit doar pentru a se întreţine; aproape a uitat că e artist). Ca mai toţi colegii de breaslă, a fost nevoit să îşi ia un job pentru confortul financiar.
Dar mai bine un compromis, decât să renunţe întru totul la artă. 
Mihai Zgondoiu este unul dintre cei 20% de absolvenţi ai Facultăţii de Arte (din Timişoara, în cazul său) care au privilegiul de a expune cel puţin o dată un tablou. Restul de 80% se vor cerne în drumul lor de a ajunge cu adevărat artişti. Majoritatea, din motive strict economice.
În România, cererea pentru artă (mai ales contemporană) este extrem de mică. Anul trecut, vânzările publice în casa de licitaţii Artmark au însumat 5,5 milioane de euro (de aproape cinci ori mai puţin decât suma pentru care s-a vândut cea mai scumpă lucrare a unui pictor în viaţă, Lucian Freud). Iar unde nu este cerere, vai de ofertă.
Azi, colecţionarii nu mai cumpără artă să se bucure de o idee. Sau nu de cea pe care artistul a încercat să o transmită în opera sa. Ideea colecţionarului contemporan nouă este cea a profitului, pentru că investiţia în artă este printre cele mai sigure, alături de cea în aur şi diamante.
Tocmai din acest motiv, în România, cei mai mulţi bani au fost plătiţi pentru lucrări ale unor pictori trecuţi în nefiinţă – într-un top 50 al recordurilor de autor din 2010 în licitaţii, Francisc Chiuariu este singurul pictor în viaţă ce a reuşit să intre cu o lucrare achiziţionată pentru 5.500 de euro.
